O poveste despre bullying

Acum câteva zile (mai multe) am citit postarea medicului Vasi Rădulescu despre efectele epuizării mentale și m-am regăsit în mai toate din ele. Lipsă de poftă de mâncare, epuizare ce nu mă lasă să îmi duc sarcinile la capăt decât cu mare efort, lipsă de energie psihică pentru orice. Epuizarea psihică nu este de la pandemie la mine. Nici stresul la care sunt supusă. Ci de la bullying. Și dacă încă mai rezist (nu știu cât timp mai pot face asta) este pentru că am avut lângă mine oameni care m-au încurajat (se știu ei). Ceea ce mă doare cel mai tare este că nu mai am energia de a îmi face orele la nivelul la care știu că trebuie să fiu. Nu mai am creativitate decât rar. Sunt ca un robot care execută sarcini și atât. Și pentru asta îmi cer scuze și copiilor și părinților. Nu ar trebui să fie așa.


Totul a început pe 18 martie când, obosită după o zi de școală cu 7 ore în două școli, în microbuzul ce mă ducea spre casă am postat pe Facebook ce mi s-a întâmplat în acea zi (lucru pe care îl mai fac din când în când). În acea zi ajunsesem la școala din Isvoarele și intrând m-au întâmpinat copiii cu ”Doamna, Doamna a căzut tavanul!!” ”Cum adică a căzut tavanul?”, am răspuns eu șocată. ”La clasa a 5-a Doamna”. Ce îmi aduc eu aminte din acea zi este că am mers la clasele la care am avut ore, la clasa a 7-a erau și copiii de a 5-a (din sala de clasă cu tavan căzut), apoi i-am avut la oră în aceeași sală cu a 6-a (și am făcut eu parțial ora, în același timp cei de a 6-a aveau Română…). Am plecat la școala din Herăști, am intrat la cele 3 ore ce le aveam acolo. Apoi în drum spre casă am început să mă gândesc ce s-a întâmplat în acea zi. Căci cât am fost la ore la Isvoarele am încercat să calmez copiii, negândindu-mă la nimic altceva. Iar la Herăști să mă concentrez pe orele de acolo.


Când am ajuns acasă a început să mă caute presa. Cât am fost pe drum habar nu aveam că postarea mea va fi atât de mult răspândită (am avut 190 de share-uri!). Am spus presei fix ce am scris în postare. Nimic mai mult. După ce a apărut știrea pe Hotnews, m-a sunat directoarea. Nervoasă. Spunând că vreau să fac rău școlii. Apoi mai mulți oameni din presă m-au contactat. Unii întrebându-mă dacă l-am anunțat pe ministru (what?!).


A doua zi au venit televiziunile. Și în pauzele dintre ore am tot dat interviuri, spunând exact ce am spus în postare. Și vizita doamnei Inspector General, anunțată de incident tot de presă, sau asta mi-au spus mie reporterii. Apoi ședința de CA. În care din nou am fost acuzată că vreau să fac rău școlii. Și că din cauza mea școala se închide și vom intra la ore online.


Și așa a început bullyingul. Cu discuții similare în săptămâna ce a urmat. Cu amenințarea cu comisia de disciplină. Cu atitudinea de ”tu ești de vină!” a majorității colegilor. Cu explicația că cineva a tras de tavan de a căzut și e sabotaj, că altfel nu cădea. Și a urmat o încercare în ședința de CA cu acordarea continuității de a mi se acorda calificatul ”Bine” pentru a nu primi continuitate. Dar nu a fost așa pentru că cei doi părinți din CA au depus mărturie pentru ceea ce am făcut eu pentru școală (adus donații de scaune, bănci, strâns bani pentru centrală să nu mai înghețăm de frig, cu ce au spus copiii despre orele cu mine). Și apoi răspândirea printre părinții și copiii din comună a ideii că eu vreau răul școlii și că din cauza mea copiii sunt în online. Cu interdicția de a face o parte din ore după-amiaza (deși am copiii care ar fi vrut), pe ideea că numai orele remediale se fac atunci. În spațiul acela impropriu pus la dispoziție de Primărie (două camere și un hol). Și astfel scoțând copiii din proiectele în care eu îi implicasem, proiecte care presupun și excursii la muzee. Și culminând cu interdicția de a avea cataloagele la acel spațiu dat de primărie pentru ore – dacă vreau să pun note și absențe ar trebui să intru în școală, mi se transmite. Deși există o decizie a ISJ și a Primăriei că nu este permis accesul în școală cât aceasta nu va fi renovată și sigură pentru copii și profesori.


Cât voi mai rezista? Mai am o lună din acest an școlar. Și nu obișnuiesc să nu îmi duc până la capăt ce am început, oricât de greu este. Mă ajută copiii care îmi dăruiesc din energia lor creativă în timpul orelor sau a momentelor când mă văd cu ei ”extrașcolar”. Mă ajută și shopping-ul excesiv de cărți. Și prietenii care înțeleg că nu au încotro și trebuie să mă asculte. Sau să mă ierte că îi ”ignor”.

Voi reveni la anul în acea școală? Nu știu. Dacă aș face-o este pentru că sunt dirigă și la clasa a 7-a (am două clase la dirigenție, că e simultan în acea școală, am și clasa a 8-a) și nu aș vrea să îi las fix în ultimul an. Deși sigur nu voi mai fi oficial diriga lor. Și nu vreau să simtă că i-aș abandona cumva. Nu vreau să îi abandonez, sunt copiii mei dragi. Și ”proiectul” meu de trei ani de zile 🙂 Dar psihic…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s