Învățarea ≠ listă de instrucțiuni

Am încercat să mă abțin, dar se pare că nu pot. Nu sunt expert în sisteme de educație, dar nu pot să nu observ. Nu pot să nu observ cum școala din România este orice altceva decât modelarea unor învățăcei pentru a deveni ADULȚI RESPONSABILI ȘI FERICIȚI. Căci da, nu doar responsabili, ci și fericiți. Știind că și-au ales viitorul și viața lor are sens, nu este doar supraviețuire. Că și-au găsit elementul, cum spunea regretatul sir Ken Robinson.
Avem trei termeni foarte importanți și foarte diferiți, deși diferențele nu sunt percepute ca atare în România. Învățare, educație, școală. Pentru ca un individ să devină responsabil și fericit este nevoie ca ÎNVĂȚAREA să aibă loc într-un sistem care să răspundă nevoilor lor – EDUCAȚIA – și într-un loc adecvat să se dezvolte, ȘCOALA, dar, și adaug încă un termen, și într-un mediu securizat – cel SOCIAL.


Să începem cu baza, ca în piramida lui Maslow. Infrastructura. Toate școlile din România ar trebui să fie la același standard de calitate oriunde s-ar afla ele, rural sau urban, central sau marginal (mă refer la zonele din orașe). Știm că nu este așa și știm și de ce. Unde avem primari preocupați, avem și infrastructură pe măsură (clar aici mă gândesc la Ciugud!). Fără toalete în curte (mult spus toalete), fără clădiri care să pună în pericol viața copiilor. Aceleași dotări materiale și tehnologice peste tot (deci nu doar clădirea în sine!).
Adaug aici partea de social, care este esențială! Toate școlile ar trebui să aibă cantine, unde copiii să poată avea parte de o masă sănătoasă. Când spun sănătoasă, mă gândesc la colaborarea cu experți în nutriție. Avem? Nu, nu avem. Iar soluțiile de catering sunt soluții care nu țin cont nici de partea nutrițională, dar nici cea de impact asupra mediului. Toți copiii mei puși să gândească cum ar trebui să fie o școală au menționat cantina. Toți, nu doar cei care poate nu au ce mânca acasă. Este o nevoie la baza Piramidei nevoilor, nu e un moft. Și nu este doar pentru ”copiii nevoiași” (tare mult urăsc această expresie elitistă, de aceea am pus-o în ghilimele).


Discriminarea este o altă temă care face praf învățarea. Nu putem vorbi de excelență în termeni elitiști, dacă vrem să avem un viitor. Putem vorbi de excelență atunci când vom avea educație de calitate pentru toți copiii din România. Toți, și nu doar cei ai căror părinți sunt din clasa de mijloc sau din cea a îmbogățiților (nu vreau să descriu ce vreau să zic cu ultimul termen, nu este greu de dedus ”traducerea” sa în România post 1989). Nu avem calitate când vorbim de școli bune și de licee centenare. Nu avem calitate când vorbim de segregare. Nu avem viitor dacă împărțim cetățenii în categorii. Și nu avem viitor dacă asta îi învățăm pe copii. Empatia nu este o temă ”progresistă” (știu de ce pun în ghilimele cuvântul, știți și voi, nu-i așa?). Și nu dezvolți empatia când tratezi cetățenii pe categorii în funcție de… banii pe care îi au. Empatia este o abilitate cu care copiii din specia noastră se nasc (nu doar specia noastră, dar nu e domeniul meu să dau exemple). Nu vorbim aici de excepții, de cei care nu se nasc așa (psihopații, de exemplu). Însă nu este o abilitate pe care o ai și gata. Chiar și cuvântul în sine – abilitate – presupune dezvoltare. GRIT? Da, de ce nu? (nu știu să existe vreo traducere a termenului în română, dar citiți cu încredere cartea Angelei Duckworth, a fost tradusă și în română la editura Publica)


Urcăm o treaptă (sau două?). Sistemul. O să încep cu facilitarea învățării (căci da, învățarea este componenta cea mai importantă!). Programele școlare. Am tot spus cât de mult îi invidiez pe colegii din învățământul primar pentru interdisciplinaritatea programelor lor. La gimnaziu se rupe de tot. Și asta pentru că programele disciplinelor au fost concepute separat și nu împreună. Fiecare disciplină cu ale ei. Și doar de formă cu adresare la cele opt competențe-cheie, asta pentru că ne-a obligat UE să se facă asta. Nu există predare integrată, interdisciplinară. Nu pentru că profii nu ar vrea. Ci pentru că nu îi lasă programele. Deci nu există nici echipe în școli care să lucreze împreună pentru ca ÎNVĂȚAREA să aibă un cadru propice să se dezvolte. Din nou, nu pentru că profii nu ar vrea! Nu ai cadru, nu ai colaborare, nu poți să ai colaborare oricât ai vrea. Eu nu pot să mă leg de Geografie. Și, culmea, suntem în aceeași arie Om și societate – Istorie și Geografie. Nici măcar cu Religia nu am conexiuni. Pe cea cu Educația socială o creez eu, că le predau de patru ani pe ambele. Dar eu, că le predau pe ambele…. De științe nu mai spun. Nici de arte.


În dezbaterea organizată la Iași de Teach for Romania, Miruna, eleva invitată, a remarcat corect ce i-a lipsit. Partea de aplicație practică a teoriei de la, de exemplu, Fizică. Sau Chimie. M-am uitat eu pe programa de Educație Tehnologică. Avem acolo toate aplicațiile practice (nu știu cum să le numesc altfel) de la Fizică, Chimie, Biologie… Plus altele. Dar se fac ele practic? Sunt elevii îndrumați corect și li se explică legătura cu celelalte discipline? Foarte mulți copii zic că nu. Sau o spun părinții.


Dincolo de programe școlare, mai avem și resursa cea mai importantă, cea umană. Profesorii. Cine și cum îi formează. Avem discuții infinite despre universități și mastere didactice. Dar aici nu avem baza deloc menționată. Pentru orice ocupație/profesie este nevoie de un standard. Standard care să fie folosit pentru programele de formare pentru ocupația respectivă. Că vorbim e universități sau de organizații din zona formării profesionale, fără un standard nu poți face … un plan de pregătire profesional, o programă de curs! Pregătirea profesorilor este total deficitară acum. Pentru că nu are la bază un standard profesional/ocupațional. Și culmea, el există din 1999. Eu l-am găsit pe site-ul ANC (Autoritatea Națională pentru Calificări) pentru că știu unde să caut. Pentru că eu vin din formarea profesională a adulților. Iar sistemul de formare profesională din România s-a născut în anii 1990, având ca modele cele mai performante sisteme de acest gen din lume – cele din Australia și Canada. Distrus, din păcate, atunci când a ajuns sub ”coordonarea” directă doar a ministerului educației (scriu intenționat cu litere mici, nu, nu este o greșeală. O să fac la fel cu toate ministerele 😃).


De ce avem nevoie de un standard profesional/ocupațional? Răspunsul e simplu. Așa cum avem profilul absolventului, care cuprinde ce competențe trebuie să aibă un elev la final de ciclu educațional, standardul ocupațional ne descrie profilul/competențele pe care trebuie să le aibă un profesor. Un standard ocupațional este un document complex, care cuprinde: lista de competențe (pe domenii și pe unități), criterii de realizare, listă de abilități, de cunoștințe, dar și criteriile de evaluare. Atunci când s-au creat în 2016 noile programe de gimnaziu (căci cele de liceu văd că se nasc mai greu….), cred că modelul l-au luat din sistemul de formare profesională. Care sistem vorbește încă de la nașterea sa de competențe și ce sunt ele. Ce înseamnă abilități și despre ce vorbim când spunem cunoștințe. Mie una mi-e foarte simplu să fac diferența între cele trei (plus una) componente ale unei competențe, căci eu am înțeles conceptele din 2005, când am urmat cursul de Formator. Și am creat programe pornind de la standardele ocupaționale. Nu este chiar simplu să creezi un program de formare care să aibă ca rezultat formarea unor competențe și nu doar acumularea de cunoștințe. Să spună cursanții mei dacă am greșit sau nu, dar eu m-am ghidat pe formarea de competențe și nu pe altceva. Și da, am format și abilități și competențe din categoria celor pe care sistemul de educație inițială ar fi trebuit să le formeze. Cum e lucru în echipă! Sau comunicarea. Căci ce să fac, fără ele nu puteam forma competențele ocupației.
Lucrează universitățile cu standarde profesionale/ocupaționale? Sau DPPD-urile? Eu cred că nu. Dovediți-mi că greșesc 😇


Am menționat cele opt competențe-cheie. Sigur că sistemul preuniversitar a auzit de ele prima dată în 2017. Le-au înțeles oare? Eu cred că nu, sau foarte puțini (din nou, dovediți-mi că greșesc!). Ce sunt însă cele opt competențe-cheie? Ei bine, ele nu au fost enunțate/identificate de sistemul de educație (nu vorbesc de cel din România, ci de cel mondial). Ci de către lumea afacerilor. Oamenii de afaceri au început să se gândească, în prisma unui progres tehnologic tot mai alert, că au nevoie de angajați capabili să se adapteze rapid la realități viitoare greu de previzionat. Procesul de identificare a competențelor de bază pentru această adaptare rapidă nu a fost unul facil. Au existat mai multe variante (eu mai știa una înainte ca UE să vină cu cele opt competențe-cheie și înainte ca discuția la nivel european să se deschidă pe Cadrul European al Calificărilor – agreat în 2008, cu termen de adoptare pentru țările membre în 2010 și, văd acum, revizuit în 2017). Cele opt competențe-cheie nu sunt un moft european. Ci viitorul. Și la ele (revizuite continuu) trebuie să se raporteze orice sistem de educație performant. Ce facem noi? Evaluăm cunoștințe, parțial abilități. Raportate la doar două competențe cheie. O fi bine, o fi rău? Să ne spună angajatorii. Pe care eu i-am auzit nemulțumiți. Și unul din motivele pentru care eu am intrat în sistemul preuniversitar dăinuie. Lucru în echipă și comunicarea. Ați văzut cumva ministerul educație conlucrând cu ministerul muncii pentru elaborarea documentelor cheie ale sistemului? Eu nu, dar poate mă înșel.


Și apropo de colaborarea ministerelor. ministerul sănătății își are și el rolul său în sistemul de educație, nu doar ministerul muncii. Avem nevoie de cabinete medicale în toate școlile. Există o prevedere legală că poți avea asistenți medicali comunitari (nu știu dacă acesta este termenul oficial…) în toate UAT-urile rurale (UAT=Unitate Administrativ Teritorială). Avem în toate comunele o astfel de poziție în primării? Avem asistenți sociali care să își facă treaba în toate comunele? Ambele poziții au finanțare de la bugetul central, adică de la guvern, via cele două ministere menționate. Însă ele nu există peste tot. De ce? Eu nu știu de ce nu există, întrebați-vă primarii!


Când spun ca asistenții sociali să își facă treaba, nu vorbesc degeaba. Am auzit la cazuri de copii abuzați și pentru care sistemul social nu face nimic. Am atâtea colege care au ajutat cât au putut, deși nu era treaba lor. Și, mai mult, nu numai că nu au găsit înțelegere în sistemul social, au avut parte și de piedici. Am spus-o copiilor de multe ori. Nu există copil prost! Niciun copil nu se naște prost. Asta nu o spun eu, o spun experții. Însă un copil nu se poate dezvolta intelectual și emoțional dacă nu are ”un sat” în jurul său. Nu putem spune ”părinții sunt de vină”. Sunt mulți părinți care ei la rândul lor sunt victime ale sistemul de educație din România. Și nu e vina lor că nu înțeleg multe, nu i-a ajutat nimeni să devină ”adulți responsabili și fericiți”, exact așa. Și nu își pot ajuta ei înșiși copiii. Și ei trebuie ajutați, nu doar copiii lor. Și asta o spun din experiență proprie (nu expertiză, nu sunt expert în asistența socială, dar am avut îndrumători buni și am înțeles ce trebuie să fac).


Sunt sigur mai multe de spus. Însă până nu vom avea un sistem de educație echitabil, în care ÎNVĂȚAREA să aibă loc, nu vom avea niciun viitor. Din păcate. Acestea sunt observațiile mele pe proiectul de lege pentru învățământul preuniversitar. Fără a dezbate punct cu punct. Mie oricum mi-a dat impresia unei liste de instrucțiuni de funcționare, dar mult mai prost făcută decât cele de la IKEA 😂

(Foto: School vector created by storyset – www.freepik.com)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s