Burebista și Decebal în surse istorice

Inscripţia lui Acornion din Dionysopolis: Şi, în timpul din urmă, regele Burebista ajungând cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Thracia şi stăpânind tot teritoriul de dincoace de fluviu şi de dincolo,…

Strabon, Geografia (istoric și geograf grec – a trăit în jurul anul 26 d. Hr.): VII, 3, 11: Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, Burebista, bărbat get, l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani. Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea şi jefuind Thracia — până în Macedonia şi Illyria —, a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu illirii şi a nimicit pe de-a întregul pe boii aflaţi sub conducerea lui Critasiros şi pe taurisci. Spre a ţine în ascultare poporul, el şi-a luat ca ajutor pe Deceneu, un magician care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit şi zeu, aşa cum am arătat când am vorbit despre Zamolxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau [geţii], este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin. Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmaşii acestuia la domnie s-au dezbinat, fărâmiţând puterea în mai multe părţi. De curând, când Caesar Augustus a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărţită în cinci părţi. Atunci însă stăpânirea se împărţise în patru. Astfel de împărţiri sunt vremelnice şi se schimbă când într-un fel, când într-altul.

Iordanes, Getica (istoric got romanizat destul de controversat, a trăit undeva la mijlocul secolului al VI-lea. Confundă geții cu goții.): ”Spre a ţine în ascultare poporul, el [Burebista] şi-a luat ajutor pe Deceneu….. […] Ca o dovada pentru ascultarea ce i-o dădeau [geţii], este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vină. …..

Căci supuşii lui credeau că [regele] dă poruncile sfătuit de zei. Obiceiul acesta a continuat până în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva gata să-l sfătuiască pe rege – şi acelui om geţii îi spuneau zeu. […]. Pe când domnea asupra geţilor Burebista – împotriva căruia s-a pregătit să pornească divinul Cezar –, cinstirea mai sus amintită o avea Decaineos [Deceneu]

Comunicând acestea și alte multe gotilor cu măiestrie, Deceneu a devenit în ochii lor o ființă miraculoasă, încât a condus nu numai pe oamenii de rând, dar chiar și pe regi, căci atunci a ales dintre ei pe bărbații mai de seamă și mai întelepți pe care i-a învățat teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite divinități și sanctuare făcâdu-i preoți și le-a dat numele de pilleati, fiindcă, după cum cred, având capetele acoperite cu o tiara, pe care o numim cu un alt termen pilleus, ei făceau sacrificii.

Restul poporului a dat ordin să se numească capillati, nume pe care goții îl reamintesc până astăzi în cântecele lor, deoarece i-au dat o mare considerație.”

Dio Cassius, Istoria Romană

LXVII 6, 1-5: Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal. [Excerpta Valesiana: Douras, care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voie domnia pentru că era] foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru duşmani. Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept, fie pe nedrept. Căci eu îmi dau bine seama că geţii locuiesc dincolo de Haemus, de-a lungul Istrului. Domitian a pornit cu oaste împotriva lor, dar puţin îi păsa de război; el zăbovi într-un oraş din Moesia şi se dădu pradă desfrâului, cum îi era obiceiul. Într-adevăr, nu numai că nu era în stare să îndure osteneli şi era fără curaj, dar se arăta cu totul lipsit de frâu şi de ruşine faţă de femei şi băieţi tineri. Trimetea la război în locul său pe alţi conducători de oşti şi de cele mai multe ori nu izbândea.

Decebal, regele dacilor, a trimis soli lui Domitian şi-i făgăduia pacea. Drept care, Domitian îl porni pe Fuscus cu multă armată. Când a aflat de aceasta, Decebal i-a trimis din nou solie, în bătaie de joc, spunând că va încheia pace dacă Domitian are să vrea ca fiecare roman să-i dea lui Decebal, anual, câte doi oboli. Iar dacă nu va primi această propunere, Decebal spunea că va duce mai departe războiul şi că romanii vor avea de îndurat mari nenorociri.

LXVII 7, 1-4: Domitian vru să se răzbune pe cvazi şi marcomani, fiindcă nu-l ajutaseră împotriva dacilor. Veni în Pannonia, ca să se lupte cu ei şi ucise solii de pace, pe care ei îi trimiseseră pentru a doua oară. Învins şi pus pe fugă de marcomani, Domitian a pornit grabnic o solie la Decebal, regele dacilor, îndemnându-l să încheie un tratat, pe care el [Domitian] îl refuzase mai înainte, deşi [regele] i-l ceruse adesea. Decebal primi pro­punerea de pace (căci era la mare strâmtoare), dar nu a vrut să vină el însuşi să stea de vorbă cu Domitian, ci l-a trimis pe Diegis, împreună cu câţiva bărbaţi, ca să-i predea armele şi câţiva prizonieri, sub cuvânt că i-ar avea numai pe aceştia. După sosirea acestuia, Domitian puse lui Diegis o diademă pe cap — ca şi cum ar fi fost un adevărat învingător şi omul în stare să dea un rege dacilor —, iar soldaţilor lui le împărţi onoruri şi bani. Ca biruitor, trimise la Roma, între altele, nişte aşa-zişi soli ai lui Decebal şi o pretinsă scrisoare de-a acestuia, despre care se spune că ar fi plăsmuit-o el. Domitian îşi împodobi triumful cu multe lucruri ce nu fuseseră luate ca pradă. Dimpotrivă, el cheltuise foarte mulţi bani pentru încheierea păcii, căci fără întârziere dădu lui Decebal nu numai însemnate sume de bani, dar şi meşteri pricepuţi la felurite lucrări folositoare în timp de pace şi de război şi făgădui să-i dea mereu multe. Aceste lucruri el le-a scos din mobilierul împărătesc. Căci el folosea totdeauna asemenea lucruri ca pradă de război, ca unul care adusese împărăţia însăşi în stare de robie.

LXVII 10, 1-3: În vremea războiului dacic s-au întâmplat următoarele evenimente vrednice de a fi pomenite. Iulianus1, rânduit de împărat cu conducerea războiului, printre alte măsuri bune luă şi pe aceea de a-i obliga pe soldaţi să scrie pe scuturi numele lor şi ale centurionilor, pentru a se deosebi mai lesne cei ce se vor arăta viteji de cei cu purtare mişelească. Şi dând lupta cu duşmanii la Tapae, măcelări pe cei mai mulţi dintre ei. Între duşmani se afla şi Vezinas, care venea, ca demnitate, îndată după Decebal; pentru că nu putea scăpa cu fuga, el se trânti la pământ, ca şi cum ar fi murit; şi astfel rămase nebăgat în seamă, iar în timpul nopţii a fugit. Decebal se temu ca romanii victorioşi să nu pornească spre capitala lui. De aceea tăie copacii din preajma lor [la o oarecare înălţime] puse arme pe trunchiuri, pentru ca duşmanii să creadă că sunt soldaţi şi să se retragă înspăimântaţi. Ceea ce s-a şi întâmplat.

LXVIII 6, 1-3: După ce zăbovi un timp la Roma, Traian porni cu oaste împotriva dacilor. Cugeta la cele săvârşite de aceştia şi era copleşit când se gândea la sumele de bani pe care romanii trebuiau să le plătească în fiecare an. Vedea apoi că puterea şi îngâmfarea dacilor sporesc necontenit. Când află de expediţia lui, Decebal fu cuprins de spaimă, căci înţelegea bine că mai înainte biruise nu pe romani, ci pe Domitian, iar de data aceasta va trebui să lupte cu romanii şi cu împăratul Traian. Acesta era un om cu totul deosebit, mai ales prin dreptatea şi bărbăţia sa, precum şi prin simplitatea moravurilor sale. Avea un trup vânjos [începuse să domnească la vârsta de patruzeci şi doi de ani] şi înfrunta toate greutăţile cot la cot cu ceilalţi; iar cu sufletul era la înălţime, deoarece nici nu se lăsa purtat de îndrăzneala tinereţii, dar nici împiedicat de bătrâneţe.

LXVIII 7, 5: De aceea Decebal se temea [de Traian] pe bună dreptate…

LXVIII 8, 1-34: Când Traian a pornit împotriva dacilor şi se apropia de Tapae, locul unde barbarii îşi aveau tabăra, i se aduse o ciupercă mare, pe care era scris cu litere latine că atât ceilalţi aliaţi, cât şi burii sfătuiesc pe Traian să se întoarcă şi să facă pace. Dar Traian dădu lupta cu ei, văzu răniţi pe mulţi dintre ai săi şi ucise mulţi duşmani. Deoarece îi lipseau bandajele, se zice că nu şi-a cruţat nici propriile sale vestminte, ci le-a tăiat fâşii. Apoi a poruncit să se ridice un altar soldaţilor căzuţi în luptă şi să li se aducă în fiecare an jertfă pentru morţi.

LXVIII 9, 1-7: Decebal a trimis soli, chiar înainte de înfrângere, nu dintre comaţi — ca mai înainte —, ci pe cei mai buni dintre pileaţi. Aceştia azvârliră armele, se aruncară la pământ şi stăruiră pe lângă Traian îndeosebi să încuviinţeze lui Decebal să vină în faţa lui şi să stea de vorbă, deoarece este gata să îndeplinească toate cele cerute; iar dacă nu, cel puţin să trimită Traian pe cineva care să se înţeleagă cu el. [Petrus Patricius, Excerpta De legationibus: Decebal a trimis lui Traian soli dintre pileaţi. Aceştia sunt la ei oamenii cei mai onoraţi. Trimisese comaţi mai înainte. Aceştia se bucură de mai puţină trecere la ei. Venind aceştia [pileaţii] la Traian, aruncară la pământ armele, îşi legară mâinile la spate şi în felul captivilor l-au rugat pe Traian să stea de vorbă cu Decebal]. Au fost trimişi Sura şi Claudius Livianus, prefectul pretoriului. Dar nu s-a realizat nimic, deoarece Decebal nu a cutezat să se întâlnească cu aceştia, ci a trimis şi atunci pe alţii. Traian a ocupat munţii întăriţi şi a găsit acolo armele şi maşinile de război capturate [de la romani], precum şi steagul luat de la Fuscus. [De la Xiphilinus mai aflăm: a dat poruncă. încât a început să urce pe înălţimi, ocupând cu mari primejdii colină după colină, şi se apropia de capitala dacilor. Lusius i-a atacat din altă parte; el ucise mulţi duşmani şi prinse de vii un număr şi mai mare. În acest timp, Decebal a trimis 20 dintre soli pe cei mai buni pileaţi şi se rugă la împărat, prin mijlocirea lor: nimic mai mult decât că este gata să încheie pace în condiţiile impuse]. Pentru aceste motive, dar mai ales pentru că Maximus prinsese în acest timp pe sora aceluia şi cucerise un loc întărit, Decebal era gata să primească orice condiţii ce i s-ar fi impus, nu fiindcă ar fi avut de gând să le respecte, ci ca să mai prindă putere, după pierderile suferite atunci: anume, să dea înapoi armele, maşinile de război şi pe constructorii acestor maşini, să predea pe dezertori, să distrugă întăriturile şi să se retragă din teritoriul cucerit, ba încă să-i socotească duşmani sau prieteni ai săi pe cei ai romanilor; să nu mai primească nici un fugar, nici să nu mai ia în slujba lui vreun ostaş din Imperiul roman [căci Decebal atrăgea la sine prin momeli pe foarte mulţi oameni viteji]. De nevoie el primi aceste condiţii. Merse la Traian, căzu la pământ spre a i se închina şi azvârli armele. Despre toate acestea [Traian] trimise solie Senatului, pentru ca şi Senatul să întărească pacea. După ce rândui acestea şi lăsă oaste la Sarmizegetusa, punând străji şi în restul ţării, el se întoarse în Italia.

LXVIII 10, 1-2: Trimişii lui Decebal fură aduşi în Senat. Ei puseră armele jos, îşi legară mâinile în felul prinşilor de război şi rostiră câteva cuvinte de implorare. În chipul acesta îi îndu­plecară la pace şi-şi luară înapoi armele. Traian îşi sărbători triumful şi fu numit „Dacicus”.

LXVIII 10,3-4: Dar când i s-a anunţat că Decebal în multe privinţe nu respectă tratatul, ci îşi pregăteşte arme, primeşte fugari, reface întăriturile, trimite soli la vecini şi aduce pagube celor ce mai înainte nu se înţelegeau cu el, iar iazigilor le-a smuls un ţinut [pe care, după aceea, deşi ei îl cereau, Traian nu-l mai dădu înapoi], Senatul decretă că Decebal este din nou vrăjmaş, iar Traian însuşi, fără să lase conducerea altor generali, porni din nou război împotri­va aceluia.

LXVIII 11, 1-3: Întrucât mulţi daci trecuseră de partea lui Traian — şi încă din alte pricini —, Decebal ceru iarăşi pace. Însă el nu înţelegea să depună armele şi să se predea, îşi aduna — în văzul tuturor — trupe şi chema în ajutor pe vecini. Spunea că dacă-l vor părăsi pe dânsul, şi ei vor fi în primejdie; că mai uşor şi mai sigur îşi vor păstra libertatea, ajutându-l în luptă, înainte ca el să fi suferit vreo nenorocire. Însă privind nepăsători cum sunt nimiciţi dacii, mai pe urmă vor ajunge ei înşişi robi, căci vor rămâne fără aliaţi. Prin forţă Decebal n-a izbutit. Dar era cât pe aci să-l ucidă pe Traian prin vicleşug, întinzându-i o cursă. Trimise în Moesia câţiva dezertori, ca să încerce să-l omoare, întrucât se putea ajunge uşor la el. Atunci, din cauza nevoilor războiului, primea fără excepţie pe oricine voia să-i vorbească. Oamenii aceia nu au putut însă să-şi aducă la îndeplinire planul, fiindcă unul dintre ei a fost bănuit şi prins. Supus la cazne, a dat în vileag întreaga urzeală.

LXVIII 12, 1-5: Atunci Decebal chemă la dânsul pe Longinus, comandantul unei legiuni, a cărui dârzenie o simţise în luptele purtate cu el şi, după ce-l convinse să vină, cu gând să-l facă să i se supună, îl prinse şi-l întrebă de faţă cu alţii despre planurile lui Traian. Pentru că [Longinus] nu voia să mărturisească nimic, îl ţinu sub pază, dar nelegat. Decebal trimise apoi un sol la Traian şi ceru acestuia — în schimbul eliberării lui Longinus — să-i cedeze ţara până la Istru şi să-i plătească banii pe care i-a cheltuit cu războiul. [Traian] răspunse cu vorbe îndoiel­nice prin care voia să arate că nici nu-l preţuieşte prea mult pe Longinus, dar nici prea puţin; că nici nu dorea să-l piardă, dar nici să-l scape cu sacrificii prea mari. Decebal mai stătea în cumpănă, neştiind ce să facă. Dar între timp Longinus îşi făcu rost de otravă, cu ajutorul unui libert de-al său şi făgădui lui Decebal că are să-l împace cu Traian, pentru ca regele să nu bănuiască deloc ce are în gând şi să nu i se pună o pază aspră; Longinus scrise o scrisoare plină de rugăminţi şi o dădu libertului s-o ducă lui Traian, spre a putea să rămână nestânje­nit. După ce libertul plecă, Longinus bău otravă în timpul nopţii şi muri. După această întâm­plare, Decebal ceru lui Traian pe libert făgăduind să-i dea în schimb trupul lui Longinus şi zece prizonieri. Şi trimise îndată un centurion prins împreună cu Longinus, spre a aduce la îndeplinire cele cerute. Traian află de la acesta tot ceea ce se petrecuse cu Longinus. Dar nu-i trimise înapoi lui Decebal nici pe acela, şi nu-i dădu nici pe libert, socotind că viaţa liber­tului este mai de preţ pentru demnitatea imperiului decât înmormântarea lui Longinus.

LXVIII 13,1-6: Traian construi peste Istru un pod de piatră, pentru care nu ştiu cum să-l admir îndeajuns. Minunate sunt şi celelalte construcţii ale lui Traian, dar acesta este mai pre­sus de toate acelea. Stâlpii, din piatră în patru muchii, sunt în număr de douăzeci; înălţimea este de o sută cincizeci de picioare, în afară de temelie, iar lăţimea de şaizeci. Ei se află, unul faţă de altul, la o distanţă de o sută şaptezeci de picioare şi sunt uniţi printr-o boltă. Cum să nu ne mirăm de cheltuiala făcută pentru aceşti stâlpi? Nu trebuie oare să ne uimească şi felul meşteşugit în care a fost aşezat în mijlocul fluviului fiecare stâlp, într-o apă plină de vârtejuri, într-un pământ nămolos, de vreme ce cursul apei nu putea fi abătut? Am arătat lăţimea flu­viului, nu pentru că ar curge numai pe această lăţime — căci pe parcurs se lăţeşte de două ori şi de trei ori pe atât, — ci pentru că acolo este locul cel mai îngust şi cel mai potrivit pentru construirea unui pod. Cu cât spaţiul se îngustează mai mult aci — deoarece apa coboară dintr-o întindere largă, pentru a intra în alta şi mai mare – cu atât se face mai năvalnică şi mai adâncă. Concepţia măreaţă a lui Traian se vădeşte şi din aceste lucrări. Astăzi însă podul nu foloseşte la nimic, căci nu mai există decât stâlpii, iar pe deasupra lor nu se mai poate trece: ai zice că au fost făcuţi numai ca să facă dovada că firii omeneşti nimic nu-i este cu neputinţă. Traian se temea că, după ce îngheaţă Istrul, să nu se pornească război împotriva romanilor rămaşi dincolo şi construi acest pod, pentru ca transporturile să se facă cu uşurinţă peste el. Dimpotrivă, Hadrian se temu că barbarii vor birui străjile acestuia şi vor avea trecere lesni­cioasă spre Moesia; de aceea distruse partea de deasupra.

LXVIII 14, 1-5. Traian trecu Istrul pe acest pod; şi a purtat război mai mult cu chibzuială decât cu înfocare, biruindu-i pe daci după îndelungi şi grele strădanii. El însuşi dădu multe dovezi de pricepere la comandă şi de vitejie, iar oştenii trecură împreună cu dânsul prin multe primejdii şi dădură dovadă de vrednicie. Un călăreţ greu lovit fu scos din luptă în nădejdea că va mai putea fi salvat. Dar simţind el că nu se mai vindecă, se repezi din cort (căci rana nu-l istovise de tot) şi se întoarse la postul său, prăbuşindu-se fără suflare, după ce săvârşi fapte măreţe. Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sunt în mâinile duşma­nului, că el însuşi este în primejdie să fie luat prizonier, îşi curmă zilele. Capul său fu dus la Roma. În felul acesta Dacia ajunse sub ascultarea romanilor şi Traian stabili în ea oraşe de colonişti. Fură descoperite şi comorile lui Decebal, deşi se aflau ascunse sub râul Sargetia, din apropierea capitalei sale. Căci [Decebal] abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase — mai ales dintre cele care suportau umezeala —, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia, [Decebal] pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veşminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îl măcelări, ca să nu dea nimic pe faţă. Dar Bicilis, un tovarăş al său care cunoştea cele întâmplate, fu luat prizonier şi dădu în vileag toate acestea.

LXVIII 15, 1: După întoarcerea la Roma, veniră la Traian nenumărate solii din partea altor barbari şi de la inzi. El dădu spectacole timp de o sută douăzeci şi trei de zile, în cursul cărora au fost ucise unsprezece mii de animale sălbatice şi domestice. Au luptat zece mii de gladia­tori.

Bibliografie:

http://www.enciclopedia-dacica.ro/

Bogdan Murgescu (coordonator), Istoria României în texte, Editura Corint, București, 2001