În jur de 4000 î.Hr. în zona dintre două mari fluvii – Tigru și Eufrat – oamenii au început să trăiască comunități mai mari – apar orașele. Primul oraș apărut în Mesopotamia a fost Uruk.

Cum definim un oraș? Un oraș nu există izolat, el nu este important doar pentru nevoile celor ce locuiesc în el, ci și pentru oamenii care locuiesc în jur, în așezări mai mici, târguri și sate. Orașul  are rolul de punct de colectare și redistribuire a bunurilor și oferă servicii. Și invers, orașul are nevoie de cei din jurul zidurilor sale pentru a supraviețui.

Specializarea muncii este o trăsătură a orașelor. Astfel, chiar dacă în Orientul Apropiat agricultura era baza economiei, apar și alte ramuri economice.

Uruk era așezat în interior mlaștinilor din Golful Persic. Agricultura se făcea pe bază de irigații cu apă din Eufrat. Cultivau: cereale și fructe de livadă, mai ales curmale. Apoi creșteau oi și capre, în mlaștină bivolițe de apă pentru lapte, plus pește și păsăret. Avem și în agricultură specializări: pescari, agricultori, horticultori, vânători, păstori. Majoritatea populației era activă în agricultură, chiar dacă unii locuiau în oraș.

Însă în oraș apar meșteșugurile cu specializări:  olarii care acum au producție de masă (înainte fiecare gospodăriei își fabrica ceramica), țesătoare, metalurgiști, lucrători în piatră.

Avem aici o reconstituire a Urukului:

Existau 35 de orașe-state în Mesopotamia. Unele cuprindeau mai multe centre urbane, cel mai important fiind Lagash, care incorpora trei orașe – Girsu, Lagash și Nina. Între zonele cultivate și cele locuite se afla stepa, folosită pentru păstorit sezonier și vânătoare.

La începutul mileniului trei, în Mesopotamia are loc o creștere demografică accelerată – poate și din imigrații sau sedentarizarea grupurilor seminomade. Crește numărul de orașe, mărimea lor și densitatea populației. Dacă inițial existau spații mari între orașe, creșterea populației a dus la extinderea suprafețelor cultivate, astfel că granițele încep să se aproprie sau să se suprapună. Poate că și clima se schimbă –  o scădere a nivelului mării și o restrângere a râurilor. Dispariția zonelor libere dintre orașe este o cauză a luptelor pentru terenurile agricole.

Un element fundamental al ideologiei mesopotamiene era conceptul că fiecare oraș era reședința unui zeu sau a unei zeițe. Oamenii credeau că orașele fuseseră construite în vremuri primordiale ca locuințe ale zeilor, care deveniseră zeitățile lor ocrotitoare. Ur era casa lui Nanna, Uruk a lui Innana, Nipur al lui Enlil etc. Templul era astfel căminul zeului, iar funcția sa era de colectare și distribuire a resurselor agricole, pe ideea că zeul le primea ca ofrande și le redistribuia oamenilor.

Rolul important al templului îl făcea pe cel care îl administra (preotul șef) să devină în fapt conducătorul orașului. Însă lupta pentru zonele de cultivat libere dintre orașele-stat cu populație în creștere a dus la lupte între ele și va face să apară liderii militari, care treptat vor lua locul liderului religios, conducător al templului. La început, sumerienii încredințau temporar în situații de pericol autoritatea unui lider militar. Adunarea populară alegea ca șef militar un om puternic fizic și exercita un control strâns asupra lui. Treptat acești șefi militari nu mai cedează puterea și o lasă moștenire urmașilor lor. Apar dinastii de conducători de orașe militari, regi, care vor locui în palate.  Iar puterea se va transfera de la Templu la Palat. Mai mult, regii preiau și din caracteristicile liderilor religioși, autonumindu-se reprezentanți ai Zeului.

Vestigiile din Lagash ne arată cum au fost armonizate cele două baze ale puterii. În jurul anului 2450, conducătorul orașului Eannatum a ridicat o stelă mare din piatră, gravată pe ambele părți cu inscripții și imagini pentru a comemora o victorie în războiul contra orașului Umma. Numele modern este Stela vulturilor. O față îl înfățișa pe zeul Ningirsu capturând dușmanii în plasă și supunându-i sceptrului său. Pe cealaltă, regele își conduce trupele în bătălie. Zeul și regele sunt ca două fețe ale aceleiași monede: reușesc împreună, dar sunt două entități diferite.

(Sursă foto: aici)

Nu toate interacțiunile dintre orașe-state erau ostile. Casele regale comunicau una cu alta de la egal la egal și aveau relații diplomatice. Schimburile de daruri întăreau aceste legături. Apar și alianțe militare și uneori există războaiele dintre state care putea să ducă la ocupație teritorială. Exista totuși convingerea comună că toate orașele-stat aparțineau unui sistem religios comun, care le ținea laolaltă pe timp de pace și război.

O schiță a structurii sociale în Mesopotamia poate arăta așa:

Bibliografie: Marc Van De Mieroop, O Istorie a Orientului Apropiat în Antichitate (cc. 3000-323 î. Hr.), Polirom, Iași, 2016