În cursul mileniului al IV-lea î.Hr., în Orientul Antic, popoarele din Mesopotamia și Egipt au inventat scrierea.

Negustorii aveau nevoie să țină socoteala mărfurilor vândute sau cumpărate. Preoții înregistrau date legate de sărbătorile religioase ori darurile oferite templelor de locuitorii comunităților vremii. Conducătorii statelor formate în aceeași perioadă rânduiau în arhive, cu ajutorul funcționarilor, documente privind organizarea țării, numărul oștenilor, hotărârile luate etc.

La început, scrierea a fost realizată cu ajutorul pictogramelor, adică era alcătuită din imagini simple, schematice, care redau oameni, obiecte, animale etc. Figuri asemănătoare cu pictogramele au fost utilizate în scrierea hieroglifică, inventată în Egipt, care includea aproximativ 5000 de semne.

Cu timpul, oamenii și-au dat seama că scrierea cu ajutorul pictogramelor era destul de anevoioasă. Prin urmare, în Mesopotamia a apărut scrierea cuneiformă, mai simplă și mai rapidă. Aceasta utiliza în jur de 600 de semne.

În mileniul al II-lea î.Hr., fenicienii au inventat o scriere cu numai 22 de semne, scrise liniar, de la dreapta la stânga. A apărut astfel alfabetul. De la fenicieni, acest tip de scriere a fost preluat de vechii greci, apoi de romani (scrierea cu litere latine) și astfel, alfabetul a ajuns până la noi.

Doar unii dintre oamenii care trăiau în Orientul Antic știau să scrie și să citească. Printre aceștia se numărau preoții și funcționarii sau scribii, care erau foarte respectați pentru cunoștințele lor.

În Orientul Antic se scria pe piatră, lemn, tăblițe din lut, papirus, pergament (piele de animal prelucrată) și chiar pe hârtie, în China.

Bibliografie: Magda Stan,  Istorie, manual pentru clasa a V-a, Editura Litera, București, 2017

Completați schema de mai jos: