Partidul Național Liberal (PNL)

Cu rădăcini încă din secolul al XIX-lea, PNL a fost condus în această perioadă de figuri precum Ion I. C. Brătianu, Vintilă Brătianu și, mai târziu, Dinu Brătianu.

Liberalii aveau o viziune elitistă și modernizatoare asupra dezvoltării țării. Ei considerau că România ar trebui condusă de o elită educată și capabilă, care să ghideze poporul către progres. Această idee se reflecta în programul lor politic: susțineau dezvoltarea industriei românești, protejarea capitalului autohton, investiții în infrastructură (drumuri, căi ferate, energie electrică), dar și în educație, cu accent pe centralizarea deciziilor.

Doctrina liberală a PNL se baza pe liberalismul clasic, dar cu trăsături autoritare în ceea ce privește organizarea statului. Erau loiali monarhiei, sprijineau statul național unitar și susțineau un rol puternic al administrației centrale.

Pentru Partidul Național Liberal, liberalismul clasic însemna:

• stat național centralizat;
• sprijin pentru clasa de mijloc urbană și burghezia industrială;
• dezvoltarea țării „de sus în jos”, adică prin decizii ale elitei politice și economice;
• protejarea capitalului românesc de concurența străină (nu chiar piață liberă 100%).

Baza lor socială era formată în special din burghezia urbană, industriași, funcționari publici de rang înalt, dar și din intelectuali. În rândul populației rurale, aveau o influență mai redusă.

În perioada 1918–1928, PNL a fost forța politică dominantă, dar după moartea lui Ion I. C. Brătianu, a început să piardă teren în fața Partidului Național Țărănesc, care aducea o viziune mai apropiată de viața majorității populației: țărănimea.

Partidul Național Țărănesc (PNȚ)

Partidul Național Țărănesc s-a format în 1926 prin unirea a două forțe politice importante: Partidul Țărănesc condus de Ion Mihalache, activ în Vechiul Regat, și Partidul Național Român, condus de Iuliu Maniu, principalul partid al românilor din Transilvania înainte de Marea Unire.

Fuziunea a creat o formațiune puternică, care a devenit rapid principala alternativă la PNL. Țărăniștii susțineau o democrație parlamentară reală, mai apropiată de nevoile populației rurale, și erau adepții decentralizării administrative, adică voiau ca mai multe decizii să se ia la nivel local, nu doar de la București.

Programul lor politic se axa pe protejarea intereselor micilor proprietari, în special a țăranilor, care reprezentau peste 75% din populația țării. Susțineau o reformă agrară justă, îmbunătățirea sistemului educațional din mediul rural, credite accesibile pentru țărani și o moralizare a vieții politice, pe care o considerau coruptă.

Doctrina PNȚ era una de tip agrarist (agricultura ca cel mai important sector economic) și democratic, cu accente naționaliste moderate. Spre deosebire de PNL, PNȚ avea o bază socială rurală, formată din țărani, preoți de la sate, învățători și mici funcționari. Erau susținuți și de o parte a intelectualității ardelene care luptase pentru drepturile românilor înainte de Unire.

Liderul emblematic al partidului, Iuliu Maniu, a fost un susținător consecvent al respectării Constituției și al libertăților civile. A intrat frecvent în conflict cu regele Carol al II-lea, mai ales după ce acesta a început să restrângă democrația în anii 1930.

Partidul Social Democrat (PSD)

Partidul Social Democrat a reprezentat principala forță a stângii moderate în România interbelică. Nu trebuie confundat cu partidele comuniste sau cu formațiuni autoritare – PSD-ul de atunci era un partid democratic, care susținea drepturile muncitorilor, egalitatea în fața legii și protecția socială.

Liderul său cel mai cunoscut a fost Constantin Titel Petrescu, un avocat și om politic care a luptat pentru libertăți civile și împotriva extremismului, atât de stânga, cât și de dreapta.

Programul social-democraților cuprindea:

• salarii echitabile și condiții decente de muncă,
• reducerea timpului de lucru,
• asigurări sociale, pensii, acces la educație pentru toți,
• impozitare progresivă a averilor mari,
• protejarea democrației parlamentare și a drepturilor minorităților.

Doctrina PSD se încadra în social-democrația europeană, inspirată de partidele laburiste din Occident, fiind reformistă și anti-revoluționară.

Baza socială era formată în principal din muncitori urbani, funcționari mici, tineri cu idei progresiste, dar și din intelectuali care nu simpatizau cu ideologiile autoritare.

Deși PSD nu a obținut niciodată scoruri mari la alegeri – în parte din cauza dominanței țărănimii în România – partidul a fost constant prezent în dezbaterile publice și a colaborat ocazional cu PNȚ pentru apărarea democrației în fața fascismului.

Partidul Poporului

Partidul Poporului a fost fondat și condus de generalul Alexandru Averescu, un erou al Primului Război Mondial, foarte popular în rândul veteranilor și al țăranilor. Averescu era respectat pentru contribuția sa militară, dar nu avea o experiență politică profundă.

Partidul Poporului s-a bucurat de succes mai ales în primii ani după 1918, când oamenii aveau încredere în generali și sperau că militarii vor aduce ordine și stabilitate într-o țară tulburată de război, sărăcie și schimbări politice.

Programul politic al partidului era destul de vag și populist:

• aplicarea rapidă a reformei agrare,
• ordine și disciplină,
• justiție socială pentru „cei mulți”,
• combaterea corupției și a haosului politic.

Doctrina era una autoritară moderată, dar fără un sistem clar de idei. Partidul a oscilat între democrație și simpatii pentru un regim mai puternic, centralizat.

Baza socială era alcătuită din țărani, veterani de război, mici comercianți și militari în rezervă. Averescu era văzut ca o figură salvatoare, dar în lipsa unei structuri doctrinare solide, partidul și-a pierdut influența după câțiva ani.

În cele din urmă, Partidul Poporului a fost absorbit de jocurile politice ale epocii și nu a reușit să-și păstreze relevanța în anii 1930, când scena politică era dominată de conflictul între partidele mari și mișcările extremiste.

Garda de Fier (Mișcarea Legionară)

Garda de Fier, cunoscută și sub numele de Mișcarea Legionară, a fost cea mai cunoscută mișcare de extremă dreaptă din România interbelică. Fondatorul și liderul carismatic al mișcării a fost Corneliu Zelea Codreanu, un tânăr cu viziuni mistico-naționaliste și cu un discurs virulent împotriva democrației, a evreilor și a partidelor „corupte”.

Legionarii se considerau „aleșii neamului”, o elită spirituală și morală care avea misiunea de a purifica România prin luptă și sacrificiu. Îmbrăcați în cămăși verzi, cu simboluri și ritualuri inspirate din religia ortodoxă și din mitologie, ei promovau un naționalism extremist, bazat pe ideea că națiunea trebuie apărată prin orice mijloc, inclusiv prin violență.

Programul Gărzii de Fier era centrat pe:

• combaterea „dușmanilor neamului” (în special evreii și „politicienii trădători”),
• o economie națională controlată de „români adevărați”,
• restaurarea morală a societății prin ascetism (renunțarea la bunurile proprii), muncă și spirit de sacrificiu,
• conducerea autoritară și spiritualizată, opusă parlamentarismului „decadent”.

Doctrina lor îmbina fascismul cu ortodoxismul mistic, fiind influențată de modele din Italia și Germania nazistă, dar având un caracter profund religios și autohton.

Baza socială a legionarilor era formată din tineri dezamăgiți, în special studenți, dar și din țărani radicalizați, funcționari frustrați și chiar intelectuali. Codreanu era venerat de susținători ca un lider mântuitor.

În iunie 1930 Codreanu creează „Garda de Fier”, o organizație care lupta „împotriva expansiunii comunismului”, care urma să fie un fel de partid-umbrelă pentru racolarea altor partide în scopul participării la alegeri.  În apropierea alegerilor din 1933, Codreanu întemeiază partidul „Totul pentru Țară”. Mișcarea este scoasă în afara legii de premierul I.G. Duca. Membrii Gărzii ripostează la 29 decembrie 1933 prin asasinarea premierului Duca în gara din Sinaia.

În martie 1938, Nicolae Iorga îl acuză pe liderul Mișcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, de ultragiu față de un ministru. Codreanu e arestat și condamnat. În noiembrie 1938, e asasinat de alți 13 legionari, de către jandarmii care îi transportau la închisoarea Jilava. A doua zi presa anunță că cei 13 legionari și Codreanu au fost împușcați în urma unei tentative de evadare.

Conducerea mișcării este preluată de Horia Sima, care continuă seria de asasinate politice.

Asasinatele politice ale Mișcării Legionare:

• Ion Gheorghe Duca, prim-ministru – 29 decembrie 1933;
• Mihai Stelescu, legionar, opozant al lui Zelea Codreanu – 16 iulie 1936;
• Armand Călinescu, prim-ministru – 21 septembrie 1939;
• Nicolae Iorga, istoric, fost prim-ministru – 27 noiembrie 1940;
• Virgil Madgearu, economist și politician de stânga – 27 noiembrie 1940;
• Gen. Gh. Argeșanu, militari, fost prim-ministru – 27 noiembrie 1940;
• Mihail Moruzov, șeful serviciilor secrete – 27 noiembrie 1940.

În 1940, a ajuns la guvernare alături de generalul Ion Antonescu, într-un „Stat Național-Legionar” care a durat doar câteva luni, până când Antonescu a înlăturat mișcarea de la putere.

Partidul Comunist din România (PCR)

Partidul Comunist din România a fost fondat în 1921, dar a fost scos în afara legii în 1924, după ce a fost acuzat că urmărește destrămarea statului național unitar. PCR promova autodeterminarea naționalităților, inclusiv a Transilvaniei, ceea ce a atras suspiciunea și opoziția largă în rândul populației.

PCR era influențat direct de Internaționala Comunistă (Cominternul) de la Moscova și primea sprijin din partea URSS. Activitatea sa s-a desfășurat în ilegalitate, prin mici celule de propagandă, greve, publicații clandestine și infiltrați în alte organizații legale.

Liderii comuniști din această perioadă includeau pe Gheorghe Cristescu (la început), apoi figuri ca Boris Ștefanov, Lucrețiu Pătrășcanu, și mai târziu Gheorghe Gheorghiu-Dej, care va prelua partidul în anii 1940.

Programul comunist propunea:

• desființarea proprietății private,
• naționalizarea industriei și a pământurilor,
• dictatura proletariatului,
• egalitate absolută și eliminarea claselor sociale,
• alianță totală cu Uniunea Sovietică.

Doctrina era cea a marxismului-leninismului, cu accente radicale și revoluționare.

Baza socială era restrânsă: muncitori industriali, activiști de stânga, minorități etnice marginalizate. Popularitatea PCR a fost scăzută în epoca interbelică, dar a crescut rapid după 1944, odată cu ocuparea României de către Armata Roșie.