Arhive pe etichete: istorie

Teorii despre formarea poporului și a limbii române

Antichitate, opinii, , , ,

De ce există mai multe explicații?

Dacia a fost cucerită de romani în 106 d.Hr., iar între 271 și 275 împăratul Aurelian a retras armata și administrația romană la sud de Dunăre. Din amestecul dintre localnici și romani a ieșit, în timp, poporul român, care vorbește o limbă romanică. Întrebarea istoricilor este: unde și când s-a format acest popor?

Răspunsul nu e simplu, pentru că pentru secolele IV–IX avem foarte puține izvoare scrise. Istoricii au completat golul cu arheologie, lingvistică și, mai nou, cu analize genetice, și au ajuns la trei explicații principale: teoria continuității, teoria imigraționistă și explicația actuală, a formării îndelungate pe ambele maluri ale Dunării. Fiecare a apărut într-un context politic și cultural anume, iar un istoric bun învață să separe ce se poate dovedi de ceea ce ne dorim noi să fie adevărat.

1. Teoria continuității (daco-romană)

Ideea: poporul român s-a format la nord de Dunăre, din dacii romanizați, care au rămas pe loc și după retragerea aureliană. Strămoșii românilor ar fi, deci, localnicii daci amestecați cu coloniștii romani.

Cine o susține: ideea este veche. Cronicarii din secolul al XVII-lea, ca Grigore Ureche și Miron Costin, scriau că românii se trag de la Roma. Costin observa că oamenii nu spun „știi moldovenește?”, ci: „ci ştii rumâneşte?, adică râmleneşte” — Miron Costin, De neamul moldovenilor, sec. al XVII-lea

În 1791, cărturarii Școlii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior) au trimis la Viena petiția Supplex Libellus Valachorum. Ei cereau drepturi pentru românii din Transilvania și foloseau originea romană ca argument: „Națiunea română este azi cea mai veche dintre toate națiunile…” — Supplex Libellus Valachorum, 1791

Petru Maior, în Istoria pentru începutul românilor în Dacia (1812), a apărat ideea împotriva celor care o contestau. Mai târziu au continuat-o istorici ca A. D. Xenopol, care i-a răspuns lui Roesler, și Constantin Daicoviciu.

Argumentele:

  • Romanizarea a fost posibilă și rapidă (cam 165 de ani), ca în alte provincii cucerite de romani.
  • Numele unor râuri s-au păstrat din Antichitate: Olt, Mureș, Someș. Pentru asta a trebuit să existe oameni care au locuit continuu acolo.
  • Cuvintele creștine de bază din română vin din latină (biserică, cruce, Dumnezeu), iar în secolele IV–VI s-au găsit obiecte creștine la nord de Dunăre.
  • Hașdeu, în articolul Perit-au dacii? (1860), a arătat că romanii nu aveau interes să extermine populația cucerită, care putea fi folosită ca forță de muncă.

Limite: pentru secolele după 275 lipsesc izvoarele scrise care să arate direct continuitatea. Cea mai veche relatare despre formațiuni politice la nord de Dunăre este Gesta Hungarorum, scrisă de Anonymus în jurul anului 1200. E o cronică scrisă mult după evenimente, pe care istoricii o folosesc cu prudență, deci nu o numim „document” în sensul diplomelor.

Unii susținători au prezentat uneori tabloul prea simplu, cu o populație „pură”, fără influențe slave sau de alt fel.

2. Teoria imigraționistă (roesleriană)

Ideea: poporul român s-a format la sud de Dunăre, în Peninsula Balcanică, iar strămoșii românilor ar fi trecut la nord abia în secolele XII–XIII.

Cine o susține: prima formă a ideii îi aparține sasului Franz Josef Sulzer, care a scris în 1781–1782 despre istoria Daciei. Teoria a fost dezvoltată științific de Robert Roesler, istoric austriac (profesor la Graz), în lucrarea Romänische Studien (Leipzig, 1871), de unde îi vine și numele.

Argumentele lui Roesler și ale celor care l-au urmat:

  • Dacii ar fi fost exterminați în războaiele cu romanii, iar Dacia ar fi rămas aproape pustie după retragerea lui Aurelian.
  • Perioada de stăpânire romană (cam 165 de ani) ar fi fost prea scurtă pentru ca o populație să devină romanică.
  • Izvoarele scrise nu pomenesc nicio populație romanică la nord de Dunăre în secolele următoare.
  • Limba română seamănă cu albaneza și există români la sud de Dunăre (aromâni, meglenoromâni, istroromâni), ceea ce ar indica formarea în Balcani.
  • Românii ar fi fost păstori care se mutau des, deci nu ar fi avut o așezare stabilă la nord.

De ce a contat atât de mult: teoria apare în 1871, la scurt timp după Dualismul din 1867, când Transilvania intră sub administrația maghiară în cadrul Austro-Ungariei. Dacă românii veneau în Transilvania târziu, argumentul lor de „cei mai vechi locuitori” se slăbea. Așa s-a întâmplat că o ipoteză științifică a devenit și argument politic. Istoricul Alexandru Madgearu avertizează asupra acestui risc: „argumentele sunt adesea ambigue, dând dreptate ambelor părți” — Alexandru Madgearu, despre folosirea istoriei medievale pentru dispute teritoriale

Cum a fost primită: Istoricii români au răspuns cu dovezi arheologice și lingvistice: numele de râuri păstrate din Antichitate, obiectele creștine din secolele IV–VI, ideea că romanizarea putea fi rapidă și faptul că dacii nu au fost exterminați. Pe de altă parte, teoria a avut meritul de a-i obliga pe istorici să caute dovezi pentru continuitate, în loc să o susțină doar din tradiție.

3. Explicația actuală: o formare lungă, la nord și la sud de Dunăre

Ideea: poporul român nu a apărut dintr-odată și nu într-un singur loc. Formarea lui a fost un proces lung, de câteva secole (aproximativ din secolul al III-lea până în secolele VIII–IX), într-un spațiu larg, de o parte și de alta a Dunării. În acest proces s-au amestecat populația romanizată, influențele slave și alte migrații. Mai târziu, prin separarea de românii din Balcani, au rezultat dialectul dacoromân și cele sud-dunărene (aromân, meglenoromân, istroromân).

Ce spun cercetătorii de azi:

Ioan-Aurel Pop, istoric și membru al Academiei Române, subliniază că un popor nu se formează peste noapte: „românii nu erau încă deplin formați ca popor pe la anii 300-400” — Ioan-Aurel Pop

Florin Curta, istoric la Universitatea din Florida, spune într-un interviu că procesul a avut loc și la nord, și la sud de Dunăre, iar fluviul nu era un zid între două lumi: „Dunărea nu a fost o barieră.” — Florin Curta, interviu HotNews. Curta admite totodată posibilitatea ca limba română să se fi format mai devreme, iar o identitate etnică proprie, distinctă de a popoarelor migratoare, să se fi conturat la nord de Dunăre mai târziu, după secolul al XI-lea. Este un exemplu de cum cercetătorii actuali discută nuanțe, nu doar „da” sau „nu”.

Lucian Boia, în cartea Istorie și mit în conștiința românească (1997), analizează cum au folosit cărturarii și politicienii istoria pentru a construi o imagine despre popor. El descrie, de pildă, imaginea românilor ca: „o insulă latină într-o mare slavă”. Boia nu contestă originea latină a limbii, ci cere ca istoria să fie separată de mituri și de interesele politice ale unei epoci.

Ce spun azi dovezile:

  • Arheologia arată așezări, necropole și obiecte creștine la nord de Dunăre în secolele IV–VI, dar interpretarea lor e încă discutată.
  • Lingvistica istorică arată o bază latină puternică și împrumuturi slave, ceea ce se potrivește cu un contact îndelungat cu slavii.

Ce rămâne în dispută: cât de numeroasă era populația de la nord de Dunăre după 275, cât de mare a fost rolul migrațiilor și când anume s-a conturat o identitate etnică proprie.

Limba română ca sursă istorică

Limba este un fel de document: cuvintele păstrează urme ale oamenilor cu care s-au întâlnit vorbitorii ei. Lingviștii împart vocabularul după origine:

  • Latina populară, baza limbii: apă, pâine, om, ochi; cuvinte creștine ca biserică, cruce, Dumnezeu.
  • Slava, prin contactul îndelungat cu slavii (secolele VI–X): a iubi, prieten, slugă.
  • Substratul dacic (ipoteză acceptată de mulți lingviști, încă discutată): brânză, mazăre, copil, vatră.
  • Mai târziu, împrumuturi din greacă, maghiară, turcă și alte limbi.

Ce ne spune asta: româna s-a format pe baza latinei populare, la fel ca franceza, italiana sau spaniola, dar a avut contact îndelungat cu slavii și a păstrat câteva cuvinte dintr-o limbă mai veche. Teoria continuității folosește cuvintele de origine dacică și latină; teoria imigraționistă folosește asemănările cu albaneza; explicația actuală leagă toate acestea. Un singur grup de cuvinte nu poate hotărî unde a trăit un popor, pentru că oamenii se pot întâlni cu slavii și la nord, și la sud de Dunăre.

Cele trei explicații pe scurt

Continuitate (daco-romană)Imigraționistă (Roesler)Explicația actuală
Unde s-a format poporul român?La nord de DunăreLa sud de Dunăre, în BalcaniLa nord și la sud de Dunăre
Când?După cucerirea romană, continuuVenit la nord în sec. XII–XIIIProces lung, sec. III–IX
Argumente principaleRomanizare rapidă, nume de râuri, termeni creștini latini, obiecte creștineDacia pustie, romanizare scurtă, lipsa izvoarelor, asemănări cu albanezaArheologie, lingvistică istorică, studiul izvoarelor
Cine a susținut-oUreche, Costin, Școala Ardeleană, XenopolSulzer (1781), Roesler (1871)Cercetători de azi
Cea mai mare slăbiciunePuține izvoare scrise după 275; imagine uneori idealizatăAbsența izvoarelor nu înseamnă absența oamenilorÎncă nu există acord asupra mărimii populației și a rolului migrațiilor

Lingvistul Dan Alexe are și o teorie proprie, mai îndrăzneață: spune că româna s-a format în Balcani, nu la nord de Dunăre. Un alt lingvist, Dan Ungureanu, nu e de acord cu el în privința locului: după cum îl descrie Alexe, el crede că limba s-ar fi format în nordul Italiei! Singurul lucru asupra căruia cei doi sunt de acord este că româna nu s-a format la nord de Dunăre.

*text conceput cu ajutorul lui Claude!

Și bonus: postarea filosofului Sorin Cucerai:

Observații la un mit local

Teritoriul cuprins între Dunăre și Munții Balcani (de la nord la sud) și între Marea Neagră și Adriatica (de la est la vest) a fost locuit sute de ani de o populație latinofonă numeroasă și influentă.

Am mai scris, din zona asta provin marea majoritate a împăraților bizantini latinofoni (inclusiv Constantin și Iustinian), o grămadă de generali (inclusiv Belisarius) și nenumărați funcționari publici ai imperiului.

Zona era la fel de romanizată precum Galia și Hispania în vest – și e responsabilă de două lucruri: de legitimarea imperiului roman de răsărit ca imperiu roman (întrucât conține un teritoriu larg locuit de o populație vorbitoare nativ de latină populară), și de menținerea limbii latine ca limbă oficială a imperiului.

Din secolul al VII-lea, zona asta e ocupată de slavi. (Porțiuni ale ei sunt ocupate deja de avari cu un secol mai devreme, dar detaliile astea nu sunt importante pentru ce vreau să spun.)

Ăsta e motivul pentru care din secolul al VII-lea imperiul se „bizantinizează”: cum la sud de Balcani și în Anatolia de azi populația era grecizată, greaca devine singura limbă oficială a imperiului (fiindcă, între noile granițe, nu mai există o populație latinofonă suficient de numeroasă și de influentă care să justifice păstrarea latinei ca limbă oficială).

Acum, formarea limbii române și a poporului român sunt „un miracol istoric” (formula îi aparține lui Gheorghe Brătianu) doar dacă presupunem că toată populația aia latinofonă numeroasă dintre Balcani și Dunăre ar fi dispărut în mod misterios odată cu venirea slavilor.

Altfel n-avem de-a face cu niciun miracol. Evident că o parte din populația aia s-a slavizat, mai ales cea care locuia la câmpie și se ocupa cu agricultura.

Dar cea care trăia în zonele montane și submontane a rămas latinofonă fără probleme – fiindcă zonele astea montane și submontane sunt foarte greu de cucerit și de controlat de către o populație invadatoare.

Și fix așa ne sunt prezentați „vlahii” (populațiile latinofone/ romanice) în toate cronicile bizantine de după secolul al VII-lea: ca populații care trăiesc preponderent în zone muntoase și care sunt cunoscute în principal pentru două lucruri – pentru păstorit (și pentru telemeaua pe care o produceau, faimoasă în tot imperiul) și pentru calitățile războinice (na, fiind urmașii direcți ai legionarilor romani, nu e de mirare că vlahii „știau cu bătaia” – și am spus deja că din fosta zonă latinofonă a imperiului proveneau mulți generali faimoși; e puțin probabil ca expertiza asta să se fi pierdut odată cu venirea slavilor în regiune).

Dar cum au ajuns în nord, dincolo de Dunăre? La fel cum ajung toate populațiile montane: s-au „scurs” dinspre Balcani spre Carpați, cum o altă parte s-a „scurs” spre Alpii Dinarici și alta spre Pind și celelalte zone muntoase din sudul Balcanilor. Avem populații romanice de-a lungul tuturor munților ăstora.

Iar de-a lungul Carpaților avem populații românești din sud (din estul Serbiei și nord-vestul Bulgariei) până-n nord (în Ucraina și Polonia).

Nimic miraculos: sub presiunea slavilor, parte din vechea populație latinofonă din regiune a ocupat lanțurile muntoase pe care știa să le controleze și de-a lungul cărora putea supraviețui. Și, în decursul acestui proces, a format limbile romanice orientale, dintre care unele n-au supraviețuit, altele au făcut-o, iar una – româna – a înflorit ca limbă dominantă.

Uitați-vă și la primele orașe valahe: Câmpulung, (Curtea de) Argeș, Râmnicu Vâlcea, Pitești, Târgoviște (Târgoviște fiind cel mai nou dintre orașele vechi): toate, fără excepție, sunt construite în zona carpatică și subcarpatică – cea în care valahii/ românii puteau prospera ca păstori și pe care știau și puteau s-o apere din punct de vedere militar.

Și gândiți-vă că, până azi, corpul de elită al armatei române, cel lăudat fără rezerve inclusiv de Wermacht-ul german, se compune din vânătorii de munte. La fel ca strămoșii lor latinofoni din Balcani, românii știu foarte bine să se bată în munți.

Nu e de mirare că prima bătălie care-a pus Valahia pe hartă și a consfințit viabilitatea primului stat românesc (adică i-a demonstrat capacitatea de a-și apăra teritoriul în caz de război) a avut loc în munți – la Posada.

Și uitați-vă un pic altfel la acvila valahă, cea cu crucea-n clonț – fiindcă mama ei, cea fără cruce, era acvila legiunilor romane.

Niciun miracol istoric, așadar. Suntem urmașii latinofonilor dintre Dunăre și Balcani care, sub presiunea slavilor, au învățat să trăiască, să prospere și să se bată în munți.

Și care, profitând de circumstanțe istorice favorabile, și-au format primul stat la umbra unor astfel de munți, Carpații sudici. Iar ca să-i înfurie definitiv pe greci și ca nimeni să nu uite cine sunt și de unde vin, i-au spus statului ăstuia Romania – țara romanilor.

Partidele politice în România interbelică

Istorie contemporană, ,

Partidul Național Liberal (PNL)

Cu rădăcini încă din secolul al XIX-lea, PNL a fost condus în această perioadă de figuri precum Ion I. C. Brătianu, Vintilă Brătianu și, mai târziu, Dinu Brătianu.

Liberalii aveau o viziune elitistă și modernizatoare asupra dezvoltării țării. Ei considerau că România ar trebui condusă de o elită educată și capabilă, care să ghideze poporul către progres. Această idee se reflecta în programul lor politic: susțineau dezvoltarea industriei românești, protejarea capitalului autohton, investiții în infrastructură (drumuri, căi ferate, energie electrică), dar și în educație, cu accent pe centralizarea deciziilor.

Doctrina liberală a PNL se baza pe liberalismul clasic, dar cu trăsături autoritare în ceea ce privește organizarea statului. Erau loiali monarhiei, sprijineau statul național unitar și susțineau un rol puternic al administrației centrale.

Pentru Partidul Național Liberal, liberalismul clasic însemna:

  • stat național centralizat;
  • sprijin pentru clasa de mijloc urbană și burghezia industrială;
  • dezvoltarea țării „de sus în jos”, adică prin decizii ale elitei politice și economice;
  • protejarea capitalului românesc de concurența străină (nu chiar piață liberă 100%).

Baza lor socială era formată în special din burghezia urbană, industriași, funcționari publici de rang înalt, dar și din intelectuali. În rândul populației rurale, aveau o influență mai redusă.

În perioada 1918–1928, PNL a fost forța politică dominantă, dar după moartea lui Ion I. C. Brătianu, a început să piardă teren în fața Partidului Național Țărănesc, care aducea o viziune mai apropiată de viața majorității populației: țărănimea.

Partidul Național Țărănesc (PNȚ)

Partidul Național Țărănesc s-a format în 1926 prin unirea a două forțe politice importante: Partidul Țărănesc condus de Ion Mihalache, activ în Vechiul Regat, și Partidul Național Român, condus de Iuliu Maniu, principalul partid al românilor din Transilvania înainte de Marea Unire.

Fuziunea a creat o formațiune puternică, care a devenit rapid principala alternativă la PNL. Țărăniștii susțineau o democrație parlamentară reală, mai apropiată de nevoile populației rurale, și erau adepții decentralizării administrative, adică voiau ca mai multe decizii să se ia la nivel local, nu doar de la București.

Programul lor politic se axa pe protejarea intereselor micilor proprietari, în special a țăranilor, care reprezentau peste 75% din populația țării. Susțineau o reformă agrară justă, îmbunătățirea sistemului educațional din mediul rural, credite accesibile pentru țărani și o moralizare a vieții politice, pe care o considerau coruptă.

Doctrina PNȚ era una de tip agrarist (agricultura ca cel mai important sector economic) și democratic, cu accente naționaliste moderate. Spre deosebire de PNL, PNȚ avea o bază socială rurală, formată din țărani, preoți de la sate, învățători și mici funcționari. Erau susținuți și de o parte a intelectualității ardelene care luptase pentru drepturile românilor înainte de Unire.

Liderul emblematic al partidului, Iuliu Maniu, a fost un susținător consecvent al respectării Constituției și al libertăților civile. A intrat frecvent în conflict cu regele Carol al II-lea, mai ales după ce acesta a început să restrângă democrația în anii 1930.

Partidul Social Democrat (PSD)

Partidul Social Democrat a reprezentat principala forță a stângii moderate în România interbelică. Nu trebuie confundat cu partidele comuniste sau cu formațiuni autoritare – PSD-ul de atunci era un partid democratic, care susținea drepturile muncitorilor, egalitatea în fața legii și protecția socială.

Liderul său cel mai cunoscut a fost Constantin Titel Petrescu, un avocat și om politic care a luptat pentru libertăți civile și împotriva extremismului, atât de stânga, cât și de dreapta.

Programul social-democraților cuprindea:

  • salarii echitabile și condiții decente de muncă,
  • reducerea timpului de lucru,
  • asigurări sociale, pensii, acces la educație pentru toți,
  • impozitare progresivă a averilor mari,
  • protejarea democrației parlamentare și a drepturilor minorităților.

Doctrina PSD se încadra în social-democrația europeană, inspirată de partidele laburiste din Occident, fiind reformistă și anti-revoluționară.

Baza socială era formată în principal din muncitori urbani, funcționari mici, tineri cu idei progresiste, dar și din intelectuali care nu simpatizau cu ideologiile autoritare.

Deși PSD nu a obținut niciodată scoruri mari la alegeri – în parte din cauza dominanței țărănimii în România – partidul a fost constant prezent în dezbaterile publice și a colaborat ocazional cu PNȚ pentru apărarea democrației în fața fascismului.

Partidul Poporului

Partidul Poporului a fost fondat și condus de generalul Alexandru Averescu, un erou al Primului Război Mondial, foarte popular în rândul veteranilor și al țăranilor. Averescu era respectat pentru contribuția sa militară, dar nu avea o experiență politică profundă.

Partidul Poporului s-a bucurat de succes mai ales în primii ani după 1918, când oamenii aveau încredere în generali și sperau că militarii vor aduce ordine și stabilitate într-o țară tulburată de război, sărăcie și schimbări politice.

Programul politic al partidului era destul de vag și populist:

  • aplicarea rapidă a reformei agrare,
  • ordine și disciplină,
  • justiție socială pentru „cei mulți”,
  • combaterea corupției și a haosului politic.

Doctrina era una autoritară moderată, dar fără un sistem clar de idei. Partidul a oscilat între democrație și simpatii pentru un regim mai puternic, centralizat.

Baza socială era alcătuită din țărani, veterani de război, mici comercianți și militari în rezervă. Averescu era văzut ca o figură salvatoare, dar în lipsa unei structuri doctrinare solide, partidul și-a pierdut influența după câțiva ani.

În cele din urmă, Partidul Poporului a fost absorbit de jocurile politice ale epocii și nu a reușit să-și păstreze relevanța în anii 1930, când scena politică era dominată de conflictul între partidele mari și mișcările extremiste.

Garda de Fier (Mișcarea Legionară)

Garda de Fier, cunoscută și sub numele de Mișcarea Legionară, a fost cea mai cunoscută mișcare de extremă dreaptă din România interbelică. Fondatorul și liderul carismatic al mișcării a fost Corneliu Zelea Codreanu, un tânăr cu viziuni mistico-naționaliste și cu un discurs virulent împotriva democrației, a evreilor și a partidelor „corupte”.

Legionarii se considerau „aleșii neamului”, o elită spirituală și morală care avea misiunea de a purifica România prin luptă și sacrificiu. Îmbrăcați în cămăși verzi, cu simboluri și ritualuri inspirate din religia ortodoxă și din mitologie, ei promovau un naționalism extremist, bazat pe ideea că națiunea trebuie apărată prin orice mijloc, inclusiv prin violență.

Programul Gărzii de Fier era centrat pe:

  • combaterea „dușmanilor neamului” (în special evreii și „politicienii trădători”),
  • o economie națională controlată de „români adevărați”,
  • restaurarea morală a societății prin ascetism (renunțarea la bunurile proprii), muncă și spirit de sacrificiu,
  • conducerea autoritară și spiritualizată, opusă parlamentarismului „decadent”.

Doctrina lor îmbina fascismul cu ortodoxismul mistic, fiind influențată de modele din Italia și Germania nazistă, dar având un caracter profund religios și autohton.

Baza socială a legionarilor era formată din tineri dezamăgiți, în special studenți, dar și din țărani radicalizați, funcționari frustrați și chiar intelectuali. Codreanu era venerat de susținători ca un lider mântuitor.

În iunie 1930 Codreanu creează „Garda de Fier”, o organizație care lupta „împotriva expansiunii comunismului”, care urma să fie un fel de partid-umbrelă pentru racolarea altor partide în scopul participării la alegeri.  În apropierea alegerilor din 1933, Codreanu întemeiază partidul „Totul pentru Țară”. Mișcarea este scoasă în afara legii de premierul I.G. Duca. Membrii Gărzii ripostează la 29 decembrie 1933 prin asasinarea premierului Duca în gara din Sinaia.

În martie 1938, Nicolae Iorga îl acuză pe liderul Mișcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, de ultragiu față de un ministru. Codreanu e arestat și condamnat. În noiembrie 1938, e asasinat de alți 13 legionari, de către jandarmii care îi transportau la închisoarea Jilava. A doua zi presa anunță că cei 13 legionari și Codreanu au fost împușcați în urma unei tentative de evadare.

Conducerea mișcării este preluată de Horia Sima, care continuă seria de asasinate politice.

Asasinatele politice ale Mișcării Legionare:

  • Ion Gheorghe Duca, prim-ministru – 29 decembrie 1933;
  • Mihai Stelescu, legionar, opozant al lui Zelea Codreanu – 16 iulie 1936;
  • Armand Călinescu, prim-ministru – 21 septembrie 1939;
  • Nicolae Iorga, istoric, fost prim-ministru – 27 noiembrie 1940;
  • Virgil Madgearu, economist și politician de stânga – 27 noiembrie 1940;
  • Gen. Gh. Argeșanu, militari, fost prim-ministru – 27 noiembrie 1940;
  • Mihail Moruzov, șeful serviciilor secrete – 27 noiembrie 1940.

În 1940, a ajuns la guvernare alături de generalul Ion Antonescu, într-un „Stat Național-Legionar” care a durat doar câteva luni, până când Antonescu a înlăturat mișcarea de la putere.

Partidul Comunist din România (PCR)

Partidul Comunist din România a fost fondat în 1921, dar a fost scos în afara legii în 1924, după ce a fost acuzat că urmărește destrămarea statului național unitar. PCR promova autodeterminarea naționalităților, inclusiv a Transilvaniei, ceea ce a atras suspiciunea și opoziția largă în rândul populației.

PCR era influențat direct de Internaționala Comunistă (Cominternul) de la Moscova și primea sprijin din partea URSS. Activitatea sa s-a desfășurat în ilegalitate, prin mici celule de propagandă, greve, publicații clandestine și infiltrați în alte organizații legale.

Liderii comuniști din această perioadă includeau pe Gheorghe Cristescu (la început), apoi figuri ca Boris Ștefanov, Lucrețiu Pătrășcanu, și mai târziu Gheorghe Gheorghiu-Dej, care va prelua partidul în anii 1940.

Programul comunist propunea:

  • desființarea proprietății private,
  • naționalizarea industriei și a pământurilor,
  • dictatura proletariatului,
  • egalitate absolută și eliminarea claselor sociale,
  • alianță totală cu Uniunea Sovietică.

Doctrina era cea a marxismului-leninismului, cu accente radicale și revoluționare.

Baza socială era restrânsă: muncitori industriali, activiști de stânga, minorități etnice marginalizate. Popularitatea PCR a fost scăzută în epoca interbelică, dar a crescut rapid după 1944, odată cu ocuparea României de către Armata Roșie.