Arhive pe categorii: opinii

Învățarea ≠ listă de instrucțiuni

opinii, , ,

Am încercat să mă abțin, dar se pare că nu pot. Nu sunt expert în sisteme de educație, dar nu pot să nu observ. Nu pot să nu observ cum școala din România este orice altceva decât modelarea unor învățăcei pentru a deveni ADULȚI RESPONSABILI ȘI FERICIȚI. Căci da, nu doar responsabili, ci și fericiți. Știind că și-au ales viitorul și viața lor are sens, nu este doar supraviețuire. Că și-au găsit elementul, cum spunea regretatul sir Ken Robinson.
Avem trei termeni foarte importanți și foarte diferiți, deși diferențele nu sunt percepute ca atare în România. Învățare, educație, școală. Pentru ca un individ să devină responsabil și fericit este nevoie ca ÎNVĂȚAREA să aibă loc într-un sistem care să răspundă nevoilor lor – EDUCAȚIA – și într-un loc adecvat să se dezvolte, ȘCOALA, dar, și adaug încă un termen, și într-un mediu securizat – cel SOCIAL.


Să începem cu baza, ca în piramida lui Maslow. Infrastructura. Toate școlile din România ar trebui să fie la același standard de calitate oriunde s-ar afla ele, rural sau urban, central sau marginal (mă refer la zonele din orașe). Știm că nu este așa și știm și de ce. Unde avem primari preocupați, avem și infrastructură pe măsură (clar aici mă gândesc la Ciugud!). Fără toalete în curte (mult spus toalete), fără clădiri care să pună în pericol viața copiilor. Aceleași dotări materiale și tehnologice peste tot (deci nu doar clădirea în sine!).
Adaug aici partea de social, care este esențială! Toate școlile ar trebui să aibă cantine, unde copiii să poată avea parte de o masă sănătoasă. Când spun sănătoasă, mă gândesc la colaborarea cu experți în nutriție. Avem? Nu, nu avem. Iar soluțiile de catering sunt soluții care nu țin cont nici de partea nutrițională, dar nici cea de impact asupra mediului. Toți copiii mei puși să gândească cum ar trebui să fie o școală au menționat cantina. Toți, nu doar cei care poate nu au ce mânca acasă. Este o nevoie la baza Piramidei nevoilor, nu e un moft. Și nu este doar pentru ”copiii nevoiași” (tare mult urăsc această expresie elitistă, de aceea am pus-o în ghilimele).


Discriminarea este o altă temă care face praf învățarea. Nu putem vorbi de excelență în termeni elitiști, dacă vrem să avem un viitor. Putem vorbi de excelență atunci când vom avea educație de calitate pentru toți copiii din România. Toți, și nu doar cei ai căror părinți sunt din clasa de mijloc sau din cea a îmbogățiților (nu vreau să descriu ce vreau să zic cu ultimul termen, nu este greu de dedus ”traducerea” sa în România post 1989). Nu avem calitate când vorbim de școli bune și de licee centenare. Nu avem calitate când vorbim de segregare. Nu avem viitor dacă împărțim cetățenii în categorii. Și nu avem viitor dacă asta îi învățăm pe copii. Empatia nu este o temă ”progresistă” (știu de ce pun în ghilimele cuvântul, știți și voi, nu-i așa?). Și nu dezvolți empatia când tratezi cetățenii pe categorii în funcție de… banii pe care îi au. Empatia este o abilitate cu care copiii din specia noastră se nasc (nu doar specia noastră, dar nu e domeniul meu să dau exemple). Nu vorbim aici de excepții, de cei care nu se nasc așa (psihopații, de exemplu). Însă nu este o abilitate pe care o ai și gata. Chiar și cuvântul în sine – abilitate – presupune dezvoltare. GRIT? Da, de ce nu? (nu știu să existe vreo traducere a termenului în română, dar citiți cu încredere cartea Angelei Duckworth, a fost tradusă și în română la editura Publica)


Urcăm o treaptă (sau două?). Sistemul. O să încep cu facilitarea învățării (căci da, învățarea este componenta cea mai importantă!). Programele școlare. Am tot spus cât de mult îi invidiez pe colegii din învățământul primar pentru interdisciplinaritatea programelor lor. La gimnaziu se rupe de tot. Și asta pentru că programele disciplinelor au fost concepute separat și nu împreună. Fiecare disciplină cu ale ei. Și doar de formă cu adresare la cele opt competențe-cheie, asta pentru că ne-a obligat UE să se facă asta. Nu există predare integrată, interdisciplinară. Nu pentru că profii nu ar vrea. Ci pentru că nu îi lasă programele. Deci nu există nici echipe în școli care să lucreze împreună pentru ca ÎNVĂȚAREA să aibă un cadru propice să se dezvolte. Din nou, nu pentru că profii nu ar vrea! Nu ai cadru, nu ai colaborare, nu poți să ai colaborare oricât ai vrea. Eu nu pot să mă leg de Geografie. Și, culmea, suntem în aceeași arie Om și societate – Istorie și Geografie. Nici măcar cu Religia nu am conexiuni. Pe cea cu Educația socială o creez eu, că le predau de patru ani pe ambele. Dar eu, că le predau pe ambele…. De științe nu mai spun. Nici de arte.


În dezbaterea organizată la Iași de Teach for Romania, Miruna, eleva invitată, a remarcat corect ce i-a lipsit. Partea de aplicație practică a teoriei de la, de exemplu, Fizică. Sau Chimie. M-am uitat eu pe programa de Educație Tehnologică. Avem acolo toate aplicațiile practice (nu știu cum să le numesc altfel) de la Fizică, Chimie, Biologie… Plus altele. Dar se fac ele practic? Sunt elevii îndrumați corect și li se explică legătura cu celelalte discipline? Foarte mulți copii zic că nu. Sau o spun părinții.


Dincolo de programe școlare, mai avem și resursa cea mai importantă, cea umană. Profesorii. Cine și cum îi formează. Avem discuții infinite despre universități și mastere didactice. Dar aici nu avem baza deloc menționată. Pentru orice ocupație/profesie este nevoie de un standard. Standard care să fie folosit pentru programele de formare pentru ocupația respectivă. Că vorbim e universități sau de organizații din zona formării profesionale, fără un standard nu poți face … un plan de pregătire profesional, o programă de curs! Pregătirea profesorilor este total deficitară acum. Pentru că nu are la bază un standard profesional/ocupațional. Și culmea, el există din 1999. Eu l-am găsit pe site-ul ANC (Autoritatea Națională pentru Calificări) pentru că știu unde să caut. Pentru că eu vin din formarea profesională a adulților. Iar sistemul de formare profesională din România s-a născut în anii 1990, având ca modele cele mai performante sisteme de acest gen din lume – cele din Australia și Canada. Distrus, din păcate, atunci când a ajuns sub ”coordonarea” directă doar a ministerului educației (scriu intenționat cu litere mici, nu, nu este o greșeală. O să fac la fel cu toate ministerele 😃).


De ce avem nevoie de un standard profesional/ocupațional? Răspunsul e simplu. Așa cum avem profilul absolventului, care cuprinde ce competențe trebuie să aibă un elev la final de ciclu educațional, standardul ocupațional ne descrie profilul/competențele pe care trebuie să le aibă un profesor. Un standard ocupațional este un document complex, care cuprinde: lista de competențe (pe domenii și pe unități), criterii de realizare, listă de abilități, de cunoștințe, dar și criteriile de evaluare. Atunci când s-au creat în 2016 noile programe de gimnaziu (căci cele de liceu văd că se nasc mai greu….), cred că modelul l-au luat din sistemul de formare profesională. Care sistem vorbește încă de la nașterea sa de competențe și ce sunt ele. Ce înseamnă abilități și despre ce vorbim când spunem cunoștințe. Mie una mi-e foarte simplu să fac diferența între cele trei (plus una) componente ale unei competențe, căci eu am înțeles conceptele din 2005, când am urmat cursul de Formator. Și am creat programe pornind de la standardele ocupaționale. Nu este chiar simplu să creezi un program de formare care să aibă ca rezultat formarea unor competențe și nu doar acumularea de cunoștințe. Să spună cursanții mei dacă am greșit sau nu, dar eu m-am ghidat pe formarea de competențe și nu pe altceva. Și da, am format și abilități și competențe din categoria celor pe care sistemul de educație inițială ar fi trebuit să le formeze. Cum e lucru în echipă! Sau comunicarea. Căci ce să fac, fără ele nu puteam forma competențele ocupației.
Lucrează universitățile cu standarde profesionale/ocupaționale? Sau DPPD-urile? Eu cred că nu. Dovediți-mi că greșesc 😇


Am menționat cele opt competențe-cheie. Sigur că sistemul preuniversitar a auzit de ele prima dată în 2017. Le-au înțeles oare? Eu cred că nu, sau foarte puțini (din nou, dovediți-mi că greșesc!). Ce sunt însă cele opt competențe-cheie? Ei bine, ele nu au fost enunțate/identificate de sistemul de educație (nu vorbesc de cel din România, ci de cel mondial). Ci de către lumea afacerilor. Oamenii de afaceri au început să se gândească, în prisma unui progres tehnologic tot mai alert, că au nevoie de angajați capabili să se adapteze rapid la realități viitoare greu de previzionat. Procesul de identificare a competențelor de bază pentru această adaptare rapidă nu a fost unul facil. Au existat mai multe variante (eu mai știa una înainte ca UE să vină cu cele opt competențe-cheie și înainte ca discuția la nivel european să se deschidă pe Cadrul European al Calificărilor – agreat în 2008, cu termen de adoptare pentru țările membre în 2010 și, văd acum, revizuit în 2017). Cele opt competențe-cheie nu sunt un moft european. Ci viitorul. Și la ele (revizuite continuu) trebuie să se raporteze orice sistem de educație performant. Ce facem noi? Evaluăm cunoștințe, parțial abilități. Raportate la doar două competențe cheie. O fi bine, o fi rău? Să ne spună angajatorii. Pe care eu i-am auzit nemulțumiți. Și unul din motivele pentru care eu am intrat în sistemul preuniversitar dăinuie. Lucru în echipă și comunicarea. Ați văzut cumva ministerul educație conlucrând cu ministerul muncii pentru elaborarea documentelor cheie ale sistemului? Eu nu, dar poate mă înșel.


Și apropo de colaborarea ministerelor. ministerul sănătății își are și el rolul său în sistemul de educație, nu doar ministerul muncii. Avem nevoie de cabinete medicale în toate școlile. Există o prevedere legală că poți avea asistenți medicali comunitari (nu știu dacă acesta este termenul oficial…) în toate UAT-urile rurale (UAT=Unitate Administrativ Teritorială). Avem în toate comunele o astfel de poziție în primării? Avem asistenți sociali care să își facă treaba în toate comunele? Ambele poziții au finanțare de la bugetul central, adică de la guvern, via cele două ministere menționate. Însă ele nu există peste tot. De ce? Eu nu știu de ce nu există, întrebați-vă primarii!


Când spun ca asistenții sociali să își facă treaba, nu vorbesc degeaba. Am auzit la cazuri de copii abuzați și pentru care sistemul social nu face nimic. Am atâtea colege care au ajutat cât au putut, deși nu era treaba lor. Și, mai mult, nu numai că nu au găsit înțelegere în sistemul social, au avut parte și de piedici. Am spus-o copiilor de multe ori. Nu există copil prost! Niciun copil nu se naște prost. Asta nu o spun eu, o spun experții. Însă un copil nu se poate dezvolta intelectual și emoțional dacă nu are ”un sat” în jurul său. Nu putem spune ”părinții sunt de vină”. Sunt mulți părinți care ei la rândul lor sunt victime ale sistemul de educație din România. Și nu e vina lor că nu înțeleg multe, nu i-a ajutat nimeni să devină ”adulți responsabili și fericiți”, exact așa. Și nu își pot ajuta ei înșiși copiii. Și ei trebuie ajutați, nu doar copiii lor. Și asta o spun din experiență proprie (nu expertiză, nu sunt expert în asistența socială, dar am avut îndrumători buni și am înțeles ce trebuie să fac).


Sunt sigur mai multe de spus. Însă până nu vom avea un sistem de educație echitabil, în care ÎNVĂȚAREA să aibă loc, nu vom avea niciun viitor. Din păcate. Acestea sunt observațiile mele pe proiectul de lege pentru învățământul preuniversitar. Fără a dezbate punct cu punct. Mie oricum mi-a dat impresia unei liste de instrucțiuni de funcționare, dar mult mai prost făcută decât cele de la IKEA 😂

(Foto: School vector created by storyset – www.freepik.com)

PCR – Partidul Copiilor Revoluționiști

opinii

Când am văzut prima dată numele dat de elevii mei de a 7-a partidului lor am cam sărit în sus. Dar am așteptat apoi să văd despre ce e vorba. Și ideile lor mi-au depășit așteptările.

Dar nu despre partidul inventat de ele (căci avem trei fete fondatoare) ca exercițiu pentru ora de Istorie vreau să scriu acum. Ci despre ideile trimise de fete într-o aplicație pentru a participa la un atelier despre drepturile omului la Viena, pe un proiect Erasmus+. Eu nu am niciun merit special, le sunt profă doar de anul acesta. Și au fost o încântare orele cu ei.

Am tot citit argumente scrise de adulți pe Facebook despre dacă e ok sau nu legea de a avea cote de gen pentru Parlament. După ce am ascultat ideile Denisei mele despre motivele pentru care vrea ea să fie primar – să îi asculte mai întâi pe oameni pentru a vedea care sunt nevoile comunității ei și să construiască plecând de la ele – iată ce scriu alte două fete. Viitorul arată un pic mai bine. Nu trebuie decât să îi încurajăm pe copii să-și îndeplinească visele.

B.: ”… I consider that the most important human right is the right to identity. Even if it’s probably one of the least known, the right to identity is the one that describes our society. Due to this right, we have the freedom of speech, to create our personality, to choose our personal likes, dislikes and opinions and to distinguish one from another. All these treasures are the base of our identity, but to which some of our ancestors had no acces. For instance, in the modern world, the Jews affected by the Holocaust had not the right to identity, unlike today.

Secondly, we come from the same seed and as I said before, the identity is what distinguish us from one another. So our nationality, religion, ethnicity, culture, gender, skin color shouldn’t be a barrier between people. That is why everyone should be treated equally regardless of those mentioned before. Because the differences between people make us special and unique.

 Forwards, in the law making process, I think that religion should not be a reason for a person to be judged or accused for something that he or she didn’t do. Moreover, you can’t discriminate an ethnicity if you don’t know anything about the people. For example, with the outbreak of war in the Arab countries, Arab citizens have gone out of their way into danger to other countries, where they have been criticized and discriminated against for being Muslims, which I disagree.

Fourthly, from the earliest times in society there is a discrepancy between the genders. However, I consider they shouldn’t exist and we should be treated equally, because there are no things boys do and girls can’t. In history this difference is best described and the fact that girls had not had the right to vote until the interwar period is one important situation when boys and girls weren’t treated equally. Also, girls weren’t allowed to wear pants. In fact, it was often illegal. Many states had laws in the 1800s and the early 1900s that said women could not dress like men.

 In the end, the word politics comes from ’’polis’’ – city center in Ancient Greece and it represents the activities to govern a country or area. I consider that it has a great importance because it can change radical our daily life and it is our duty to vote responsible and to inquire about what politicians do. Also, it is an important tool so that the states do not become jungles. Because its role is in the well-being of the lives of citizens, they should be involved and encouraged in politics, so their life will thrive.

 As a conclusion, human rights is a topic that interests me and that I would like to know more about. The human rights are the ones that protect all the people around the world regardless our cultural values. Because these ones don’t correspond to the ideologies of the state but to its values. The two world wars were the opening of the concept of human rights and the fantastic organization which we now call the European Union. Therefore all people in the world should be grateful not to forget the sacrifice of the heroes. So, this workshop would develop my knowledge about human rights and it would be a great experience for myself before my final year at school.”

A.: ”For me, one of the most important rights is Freedom of Expression. Every citizen should be able to say what he wants freely, without being censored or sanctioned because he has a different opinion. I believe that this right is elementary in a state and that people who have banned it in the past or who are banning it now, in countries that are under totalitarian regimes do so out of fear, out of insecurity in order not to find out certain things.

Yes. Regardless of nationality, gender, religion, culture, sexual orientation, etc. people should be treated the same. We are all equal at birth and before the law. Although there is a lot of discrimination right now, we are all human. We were born the same. There are currently many catalogs that innocent people receive for the mistakes of other members of the same nationality / culture. I consider that people who share these catalogs are those who have suffered in the past or people who are not able to understand, accept or look at something that is different.

Religion should not influence our law or our rights. For example, an Orthodox Christian often says that nothing is possible without God, while an atheist has more confidence in himself than in certain things that cannot be proven to have really existed, Buddha, gods. Practically atheists are more realistic, while we can say that Buddhists, Orthodox Christians, Catholics, etc. they live in a fantasy. Each religion comes with its own customs, whether pagan or not. every human being lives in his beliefs that influence our way of thinking. that is why religion can sometimes influences the law even though it should not.

Girls and boys are often treated unequally, for example during sports classes, girls are not allowed to play sports for boys under the pretext that they could be injured. Also, when they are employed in a certain field, women are ridiculed and rejected, making it even harder for them to occupy a high position.
Women have been constantly discriminated against by men, although there is still a great deal of discrimination.

In my opinion, politics exists to help citizens and the state, to respect their rights and to promote their interests. Politics is well-versed, often driven from above for interests, using two secret weapons called manipulation and propaganda. Very few politicians keep their promises and really help the state and its citizens.”

O poveste despre bullying

opinii

Acum câteva zile (mai multe) am citit postarea medicului Vasi Rădulescu despre efectele epuizării mentale și m-am regăsit în mai toate din ele. Lipsă de poftă de mâncare, epuizare ce nu mă lasă să îmi duc sarcinile la capăt decât cu mare efort, lipsă de energie psihică pentru orice. Epuizarea psihică nu este de la pandemie la mine. Nici stresul la care sunt supusă. Ci de la bullying. Și dacă încă mai rezist (nu știu cât timp mai pot face asta) este pentru că am avut lângă mine oameni care m-au încurajat (se știu ei). Ceea ce mă doare cel mai tare este că nu mai am energia de a îmi face orele la nivelul la care știu că trebuie să fiu. Nu mai am creativitate decât rar. Sunt ca un robot care execută sarcini și atât. Și pentru asta îmi cer scuze și copiilor și părinților. Nu ar trebui să fie așa.


Totul a început pe 18 martie când, obosită după o zi de școală cu 7 ore în două școli, în microbuzul ce mă ducea spre casă am postat pe Facebook ce mi s-a întâmplat în acea zi (lucru pe care îl mai fac din când în când). În acea zi ajunsesem la școala din Isvoarele și intrând m-au întâmpinat copiii cu ”Doamna, Doamna a căzut tavanul!!” ”Cum adică a căzut tavanul?”, am răspuns eu șocată. ”La clasa a 5-a Doamna”. Ce îmi aduc eu aminte din acea zi este că am mers la clasele la care am avut ore, la clasa a 7-a erau și copiii de a 5-a (din sala de clasă cu tavan căzut), apoi i-am avut la oră în aceeași sală cu a 6-a (și am făcut eu parțial ora, în același timp cei de a 6-a aveau Română…). Am plecat la școala din Herăști, am intrat la cele 3 ore ce le aveam acolo. Apoi în drum spre casă am început să mă gândesc ce s-a întâmplat în acea zi. Căci cât am fost la ore la Isvoarele am încercat să calmez copiii, negândindu-mă la nimic altceva. Iar la Herăști să mă concentrez pe orele de acolo.


Când am ajuns acasă a început să mă caute presa. Cât am fost pe drum habar nu aveam că postarea mea va fi atât de mult răspândită (am avut 190 de share-uri!). Am spus presei fix ce am scris în postare. Nimic mai mult. După ce a apărut știrea pe Hotnews, m-a sunat directoarea. Nervoasă. Spunând că vreau să fac rău școlii. Apoi mai mulți oameni din presă m-au contactat. Unii întrebându-mă dacă l-am anunțat pe ministru (what?!).


A doua zi au venit televiziunile. Și în pauzele dintre ore am tot dat interviuri, spunând exact ce am spus în postare. Și vizita doamnei Inspector General, anunțată de incident tot de presă, sau asta mi-au spus mie reporterii. Apoi ședința de CA. În care din nou am fost acuzată că vreau să fac rău școlii. Și că din cauza mea școala se închide și vom intra la ore online.


Și așa a început bullyingul. Cu discuții similare în săptămâna ce a urmat. Cu amenințarea cu comisia de disciplină. Cu atitudinea de ”tu ești de vină!” a majorității colegilor. Cu explicația că cineva a tras de tavan de a căzut și e sabotaj, că altfel nu cădea. Și a urmat o încercare în ședința de CA cu acordarea continuității de a mi se acorda calificatul ”Bine” pentru a nu primi continuitate. Dar nu a fost așa pentru că cei doi părinți din CA au depus mărturie pentru ceea ce am făcut eu pentru școală (adus donații de scaune, bănci, strâns bani pentru centrală să nu mai înghețăm de frig, cu ce au spus copiii despre orele cu mine). Și apoi răspândirea printre părinții și copiii din comună a ideii că eu vreau răul școlii și că din cauza mea copiii sunt în online. Cu interdicția de a face o parte din ore după-amiaza (deși am copiii care ar fi vrut), pe ideea că numai orele remediale se fac atunci. În spațiul acela impropriu pus la dispoziție de Primărie (două camere și un hol). Și astfel scoțând copiii din proiectele în care eu îi implicasem, proiecte care presupun și excursii la muzee. Și culminând cu interdicția de a avea cataloagele la acel spațiu dat de primărie pentru ore – dacă vreau să pun note și absențe ar trebui să intru în școală, mi se transmite. Deși există o decizie a ISJ și a Primăriei că nu este permis accesul în școală cât aceasta nu va fi renovată și sigură pentru copii și profesori.


Cât voi mai rezista? Mai am o lună din acest an școlar. Și nu obișnuiesc să nu îmi duc până la capăt ce am început, oricât de greu este. Mă ajută copiii care îmi dăruiesc din energia lor creativă în timpul orelor sau a momentelor când mă văd cu ei ”extrașcolar”. Mă ajută și shopping-ul excesiv de cărți. Și prietenii care înțeleg că nu au încotro și trebuie să mă asculte. Sau să mă ierte că îi ”ignor”.

Voi reveni la anul în acea școală? Nu știu. Dacă aș face-o este pentru că sunt dirigă și la clasa a 7-a (am două clase la dirigenție, că e simultan în acea școală, am și clasa a 8-a) și nu aș vrea să îi las fix în ultimul an. Deși sigur nu voi mai fi oficial diriga lor. Și nu vreau să simtă că i-aș abandona cumva. Nu vreau să îi abandonez, sunt copiii mei dragi. Și ”proiectul” meu de trei ani de zile 🙂 Dar psihic…

1 Decembrie 2020

opinii

La mulți ani, România! Să ai mai multă grijă de copiii tăi, căci ei sunt viitorul.

Le-am dat copiilor mei o provocare – să creeze modele care să se inspire din zona etnografică a județului în care locuiesc – zona Vlașca. Au răspuns Adriana, Alexandra, Ana Georgiana, Bianca, Cristi, Georgiana, Mario și Theo.

De ce Istoria repovestită?

opinii

Este un proiect pe care îl am de ceva vreme în minte. Repovestesc Istoria la clasă (sunt profesoară), dar nu am apucat să și pun toate resursele la un loc. A venit 2020, Covid-19, lockdown, școli închise… Și eu educator online. Fără resurse online puse într-un singur loc. Acesta este locul meu unde voi pune resursele folosite. Iar dacă ai ceva de împărtășit – mihaela.murgoci[coadădemaimuță]gmail.com

Pentru surse mulțumesc:

  • TedEd pentru filme, multe din ele cu subtitrarea în română (pentru a o accesa mergeți în Settings/Setări – Subtitles/Subtitrări și alegeți română – pe desktop sau laptop; pe smartphone sau tabletă în partea dreapta sus a ecranului aveți 3 puncte, selectați Captions – Romanian)
  • canalului de YouTube Geo History

Lista va fi actualizată 🙂