De ce există mai multe explicații?

Dacia a fost cucerită de romani în 106 d.Hr., iar între 271 și 275 împăratul Aurelian a retras armata și administrația romană la sud de Dunăre. Din amestecul dintre localnici și romani a ieșit, în timp, poporul român, care vorbește o limbă romanică. Întrebarea istoricilor este: unde și când s-a format acest popor?

Răspunsul nu e simplu, pentru că pentru secolele IV–IX avem foarte puține izvoare scrise. Istoricii au completat golul cu arheologie, lingvistică și, mai nou, cu analize genetice, și au ajuns la trei explicații principale: teoria continuității, teoria imigraționistă și explicația actuală, a formării îndelungate pe ambele maluri ale Dunării. Fiecare a apărut într-un context politic și cultural anume, iar un istoric bun învață să separe ce se poate dovedi de ceea ce ne dorim noi să fie adevărat.

1. Teoria continuității (daco-romană)

Ideea: poporul român s-a format la nord de Dunăre, din dacii romanizați, care au rămas pe loc și după retragerea aureliană. Strămoșii românilor ar fi, deci, localnicii daci amestecați cu coloniștii romani.

Cine o susține: ideea este veche. Cronicarii din secolul al XVII-lea, ca Grigore Ureche și Miron Costin, scriau că românii se trag de la Roma. Costin observa că oamenii nu spun „știi moldovenește?”, ci: „ci ştii rumâneşte?, adică râmleneşte” — Miron Costin, De neamul moldovenilor, sec. al XVII-lea

În 1791, cărturarii Școlii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior) au trimis la Viena petiția Supplex Libellus Valachorum. Ei cereau drepturi pentru românii din Transilvania și foloseau originea romană ca argument: „Națiunea română este azi cea mai veche dintre toate națiunile…” — Supplex Libellus Valachorum, 1791

Petru Maior, în Istoria pentru începutul românilor în Dacia (1812), a apărat ideea împotriva celor care o contestau. Mai târziu au continuat-o istorici ca A. D. Xenopol, care i-a răspuns lui Roesler, și Constantin Daicoviciu.

Argumentele:

• Romanizarea a fost posibilă și rapidă (cam 165 de ani), ca în alte provincii cucerite de romani.
• Numele unor râuri s-au păstrat din Antichitate: Olt, Mureș, Someș. Pentru asta a trebuit să existe oameni care au locuit continuu acolo.
• Cuvintele creștine de bază din română vin din latină (biserică, cruce, Dumnezeu), iar în secolele IV–VI s-au găsit obiecte creștine la nord de Dunăre.
• Hașdeu, în articolul Perit-au dacii? (1860), a arătat că romanii nu aveau interes să extermine populația cucerită, care putea fi folosită ca forță de muncă.

Limite: pentru secolele după 275 lipsesc izvoarele scrise care să arate direct continuitatea. Cea mai veche relatare despre formațiuni politice la nord de Dunăre este Gesta Hungarorum, scrisă de Anonymus în jurul anului 1200. E o cronică scrisă mult după evenimente, pe care istoricii o folosesc cu prudență, deci nu o numim „document” în sensul diplomelor.

Unii susținători au prezentat uneori tabloul prea simplu, cu o populație „pură”, fără influențe slave sau de alt fel.

2. Teoria imigraționistă (roesleriană)

Ideea: poporul român s-a format la sud de Dunăre, în Peninsula Balcanică, iar strămoșii românilor ar fi trecut la nord abia în secolele XII–XIII.

Cine o susține: prima formă a ideii îi aparține sasului Franz Josef Sulzer, care a scris în 1781–1782 despre istoria Daciei. Teoria a fost dezvoltată științific de Robert Roesler, istoric austriac (profesor la Graz), în lucrarea Romänische Studien (Leipzig, 1871), de unde îi vine și numele.

Argumentele lui Roesler și ale celor care l-au urmat:

• Dacii ar fi fost exterminați în războaiele cu romanii, iar Dacia ar fi rămas aproape pustie după retragerea lui Aurelian.
• Perioada de stăpânire romană (cam 165 de ani) ar fi fost prea scurtă pentru ca o populație să devină romanică.
• Izvoarele scrise nu pomenesc nicio populație romanică la nord de Dunăre în secolele următoare.
• Limba română seamănă cu albaneza și există români la sud de Dunăre (aromâni, meglenoromâni, istroromâni), ceea ce ar indica formarea în Balcani.
• Românii ar fi fost păstori care se mutau des, deci nu ar fi avut o așezare stabilă la nord.

De ce a contat atât de mult: teoria apare în 1871, la scurt timp după Dualismul din 1867, când Transilvania intră sub administrația maghiară în cadrul Austro-Ungariei. Dacă românii veneau în Transilvania târziu, argumentul lor de „cei mai vechi locuitori” se slăbea. Așa s-a întâmplat că o ipoteză științifică a devenit și argument politic. Istoricul Alexandru Madgearu avertizează asupra acestui risc: „argumentele sunt adesea ambigue, dând dreptate ambelor părți” — Alexandru Madgearu, despre folosirea istoriei medievale pentru dispute teritoriale

Cum a fost primită: Istoricii români au răspuns cu dovezi arheologice și lingvistice: numele de râuri păstrate din Antichitate, obiectele creștine din secolele IV–VI, ideea că romanizarea putea fi rapidă și faptul că dacii nu au fost exterminați. Pe de altă parte, teoria a avut meritul de a-i obliga pe istorici să caute dovezi pentru continuitate, în loc să o susțină doar din tradiție.

3. Explicația actuală: o formare lungă, la nord și la sud de Dunăre

Ideea: poporul român nu a apărut dintr-odată și nu într-un singur loc. Formarea lui a fost un proces lung, de câteva secole (aproximativ din secolul al III-lea până în secolele VIII–IX), într-un spațiu larg, de o parte și de alta a Dunării. În acest proces s-au amestecat populația romanizată, influențele slave și alte migrații. Mai târziu, prin separarea de românii din Balcani, au rezultat dialectul dacoromân și cele sud-dunărene (aromân, meglenoromân, istroromân).

Ce spun cercetătorii de azi:

Ioan-Aurel Pop, istoric și membru al Academiei Române, subliniază că un popor nu se formează peste noapte: „românii nu erau încă deplin formați ca popor pe la anii 300-400” — Ioan-Aurel Pop

Florin Curta, istoric la Universitatea din Florida, spune într-un interviu că procesul a avut loc și la nord, și la sud de Dunăre, iar fluviul nu era un zid între două lumi: „Dunărea nu a fost o barieră.” — Florin Curta, interviu HotNews. Curta admite totodată posibilitatea ca limba română să se fi format mai devreme, iar o identitate etnică proprie, distinctă de a popoarelor migratoare, să se fi conturat la nord de Dunăre mai târziu, după secolul al XI-lea. Este un exemplu de cum cercetătorii actuali discută nuanțe, nu doar „da” sau „nu”.

Lucian Boia, în cartea Istorie și mit în conștiința românească (1997), analizează cum au folosit cărturarii și politicienii istoria pentru a construi o imagine despre popor. El descrie, de pildă, imaginea românilor ca: „o insulă latină într-o mare slavă”. Boia nu contestă originea latină a limbii, ci cere ca istoria să fie separată de mituri și de interesele politice ale unei epoci.

Ce spun azi dovezile:

• Arheologia arată așezări, necropole și obiecte creștine la nord de Dunăre în secolele IV–VI, dar interpretarea lor e încă discutată.
• Lingvistica istorică arată o bază latină puternică și împrumuturi slave, ceea ce se potrivește cu un contact îndelungat cu slavii.

Ce rămâne în dispută: cât de numeroasă era populația de la nord de Dunăre după 275, cât de mare a fost rolul migrațiilor și când anume s-a conturat o identitate etnică proprie.

Limba română ca sursă istorică

Limba este un fel de document: cuvintele păstrează urme ale oamenilor cu care s-au întâlnit vorbitorii ei. Lingviștii împart vocabularul după origine:

• Latina populară, baza limbii: apă, pâine, om, ochi; cuvinte creștine ca biserică, cruce, Dumnezeu.
• Slava, prin contactul îndelungat cu slavii (secolele VI–X): a iubi, prieten, slugă.
• Substratul dacic (ipoteză acceptată de mulți lingviști, încă discutată): brânză, mazăre, copil, vatră.
• Mai târziu, împrumuturi din greacă, maghiară, turcă și alte limbi.

Ce ne spune asta: româna s-a format pe baza latinei populare, la fel ca franceza, italiana sau spaniola, dar a avut contact îndelungat cu slavii și a păstrat câteva cuvinte dintr-o limbă mai veche. Teoria continuității folosește cuvintele de origine dacică și latină; teoria imigraționistă folosește asemănările cu albaneza; explicația actuală leagă toate acestea. Un singur grup de cuvinte nu poate hotărî unde a trăit un popor, pentru că oamenii se pot întâlni cu slavii și la nord, și la sud de Dunăre.

Cele trei explicații pe scurt

	Continuitate (daco-romană)	Imigraționistă (Roesler)	Explicația actuală
Unde s-a format poporul român?	La nord de Dunăre	La sud de Dunăre, în Balcani	La nord și la sud de Dunăre
Când?	După cucerirea romană, continuu	Venit la nord în sec. XII–XIII	Proces lung, sec. III–IX
Argumente principale	Romanizare rapidă, nume de râuri, termeni creștini latini, obiecte creștine	Dacia pustie, romanizare scurtă, lipsa izvoarelor, asemănări cu albaneza	Arheologie, lingvistică istorică, studiul izvoarelor
Cine a susținut-o	Ureche, Costin, Școala Ardeleană, Xenopol	Sulzer (1781), Roesler (1871)	Cercetători de azi
Cea mai mare slăbiciune	Puține izvoare scrise după 275; imagine uneori idealizată	Absența izvoarelor nu înseamnă absența oamenilor	Încă nu există acord asupra mărimii populației și a rolului migrațiilor

Lingvistul Dan Alexe are și o teorie proprie, mai îndrăzneață: spune că româna s-a format în Balcani, nu la nord de Dunăre. Un alt lingvist, Dan Ungureanu, nu e de acord cu el în privința locului: după cum îl descrie Alexe, el crede că limba s-ar fi format în nordul Italiei! Singurul lucru asupra căruia cei doi sunt de acord este că româna nu s-a format la nord de Dunăre.

*text conceput cu ajutorul lui Claude!